#01 Nici până azi, gândurile

de V. Umbreanu

Nici până azi, gândurile n-au sedimentat trăirile năprasnice şi tulburător de duioase.

Parcă sunt adâncul unui lac şi la suprafaţă furtuna bântuie în toi.

O frământare tulbură mâlul, foind imperceptibil.

Lâna broaştei tremură, ca în timpul unui cutremur, seismografele.

Fulgerele aduc o lumină ireală şi zgomotul furtunii se opreşte la porţile suprafeţei şi adie pe fund, ca un cor mut.

Cine a dezlănţuit cataclismul care dănţuieşte pe talerele lacului, fără a încerca îmblânzitorul să-l readucă în cuşca liniştii?

Amintirile, trec precum nişte gazele graţioase prin depărtările unduind lacrimi.

Fac sforţări să-mi eliberez trupul din amorţeala pierderii.

Pereţii se îndepărtează, de câte ori mâinile caută sprijin.

Podeaua transparentă provoacă frica, din bârlogul ei singuratic.

Paşii afundă depărtările şi goluri se suprapun în structuri.

De unde am senzaţiile aşa de ciudate?

Îmi urmăresc, prin autosugestie, culorile celulelor interconectate, în vederea realizării a unui "ceva" definit, în condiţiile epocii.

Nici un scurtcircuit.

Şi totuşi, stările sunt altfel.

Mă simt ciudat de deosebit.

Numai antimateria poate ar provoca asemenea schimbări.

Sau tu.

A început simplu.

Străzile se preocupau de mantiile aurii şi senine.

Vântul risipea fumul ţigărilor.

Câteva ţigănci, cu ghiocei.

1 aprilie 196...

O întâlnire obişnuită, între clădirile reci, de atâta iarnă, ale facultăţii noastre.

Pe care am iubit-o!

Şi ne-am dăruit ei, de timpuriu.

Poate mai devreme decât trebuia.

Deşi trebuia.

Veneai ca ieri, ca atâţia ani petrecuţi împreună, străini, totuşi prieteni.

Ciudat. Prietenia cât poate fi de banală, de transparentă.

Ai râs, ca în faţa unui coleg, din numărul rămas dintre primii.

Eram colegi.

Poate ne căutam. Poate nu.

Eu te căutam. Tu nu.

Dar sporadic. Ca un fulger singuratic într-o noapte stăpână.

Întâlnirea s-a petrecut.

Retrospectiv, am analizat-o, să-i aflu rădăcinile.

Întâmplarea se vâra mereu între căutări.

Simţeam că-mi scapă ceva, care putea fi esenţialul.

Neobişnuit de lunecos.

Încercările se prăbuşeau sterile.

Târziu, cristalele sedimentară fundul adânc al aşteptării.

Era adevărat.

Te iubeam.

Încă dinainte de a şti că exişti.

Nebulos şi real.

Întrepătrundere de palpabil şi iluzoriu.

Undeva, dispărea lumea în tocmai vâltoarea ei.

Închipuirile, zburau nestingherite.

Întâlnirea, o recuzau întâmplările.

Clădirile, nu mai erau mohorâte.

Undeva, trecusem de un hotar.

Urcam scările spre amfiteatru.

Spre înflorirea unor visuri albastre.

Atunci n-o ştiam.

Acum n-o mai ştiu.

Uşile se deschideau, parcă, singure.

Parcă intram fără putinţă de ieşire, până a nu ne spune "ceva", care izvora gâlgâind, din dorinţa inconştientă destul.

Sala pustie. Câteva raze săltau pe băncile liniştite.

O planşă, cu sistemul circulator la batracieni, spânzura ca o şuncă la afumat.

Vorbele erau vesele. Culoarea lor răsfrângea asupra jurului, fosforescenţa nerăbdării.

Liniştea o revărsai tu.

Contramăsură patimilor înmugurind prematur.

Nu ştiam nimic.

Totul se desfăşura în substrat.

Când a ieşit la iveală?

Clipe de desfătare, necuprinse în trecerea timpului.

Era singurul lucru pe care-l puteam realiza.