#30 În amonte de bac

de V. Umbreanu

În decurs de 10 zile, sunt în tren către Teiuş, pentru a treia oară.

Acest septembrie plăcut, fără ploi, ca şi luna august, pescuitul la clean m-a atras irezistibil.

Cu raniţa şi undiţa alături, în vagonul aproape gol, degust peisajele care se schimbă în viteza trenului.

Câmpurile cu mirişti şi porţiuni cu porumb.

Dealurile cu iarba uscată.

Casele înconjurate de pomi.

Semenii, puţini, preocupaţi de schimbările din ţară.

Iată, în stânga zona UPSOM, cu fumul alb ridicat din coşuri.

O turmă de oi, aproape de Mureş, lângă digurile cu lacurile de reziduuri.

Minutele trec în aşteptarea destinaţiei.

Parcă vreau să le grăbesc, acum, în tren.

Dar, acolo, pe malul cu apa limpede, nu ştiu cum să-l frânez, în aventura pasiunii.

Oprim în staţia Aiud.

Privesc fabricile de prefabricate şi metalurgie.

Oare ce se va alege de ele?

În dreapta, pe deal, spitalul, cu amintirile din primul an de învăţământ în zonă.

Doctorul Iosif, ce personalitate!

Trec deja de staţia Gârbova Albă şi mă pregătesc de coborâre.

Văd sălciile şi plopii din zona insulei.

Cîte amintiri, cu clenii şi somnii!

Trenul frânează şi se opreşte.

Am ajuns.

Cobor prin stânga şi ajung pe traseul către atelierele marginale, până trec de ultimele linii.

Ocolesc spre spărtura din gardul de prefabricate şi cobor panta.

Da, câinele alb-negru din stânga m-a depistat şi începe să latre.

Acolo locuieşte o familie de cioban.

Poate că mă cunoaşte acum, după atâtea întâlniri, pentru că s-a oprit.

Ajung la izvorul cu borcanul legat cu sârmă.

Nu mă aprovizionez cu apă, am rezerve în raniţă, lângă răcitorul portativ cu gheaţă.

Înaintez pe cărarea navetiştilor din Căpud, prin păşune şi terenurile agricole.

Cartofi şi porumb.

Ajung la podeţul de peste pârâu şi cărarea mă duce până la bac.

Barcagiul m-a şi zărit prin gemuleţul căsuţei şi iese afară.

Îl salut cu palma ridicată şi-i fac semn că voi merge în amonte.

Cunosc locurile de ani de zile, cu clenii şi somnii capturaţi ori scăpaţi.

Mă opresc pe ţărmul înalt dintre sălcii şi privesc râul.

Aici, unde se termină repezişul, apa curge mai lin, dar e şi mai adâncă.

Cu raniţa jos, dezleg legăturile undiţei şi o pregătesc de pescuit.

De la barcagiu se aud lanţurile bacului lovind bordajul.

Vreo maşină ori căruţă aşteaptă traversarea.

Cu febrilitate, undiţa de bambus cu vârf de corn, aşteaptă alături, lângă raniţă.

Din buzunarul stâng al raniţei extrag ciorapul cu broscuţe, umezit de acasă, şi, cu atenţie, depistez una dintre ele pentru prima montură.

Cu sfoara ataşată ciorapului, înfăşurată la loc, rămâne lângă raniţă.

Din aceasta, scot sacoşa de şold în care pun ciorapul cu momeala, apoi, o trec peste umăr.

Aşa pregătit, iau undiţa şi încep pescuitul.

Pluta de tuleu, cu inele de plastic de la nişte cabluri, o ajustez în raport de adâncimea apei.

Aici, la aproape un metru şi jumătate de la cârlig.

Fixez mai bine foiţa de plumb şi lansez în apele Mureşului.

Soarele, ridicat peste dealul din faţă, amplifică strălucirea zilei şi a apei.

Lansez şi aştept.

Potrivesc astfel firul încât pluta să ajungă lângă mal.

Minutele trec fără nici un eveniment.

Mă deplasez pe ţărm, până unde, între două sălcii, spaţiul este mai larg.

Dar şi sub ţărm, apele fiind scăzute, se prezintă o fâşie de pietriş.

Cobor de pe ţărm cu atenţie şi lansez tot mai departe, recuperând încet firul.

Pluta, stabilizată, lângă mal, aproape de salcie.

Dinspre bac, vocile celor în trafic.

Dinspre sat, sus pe deal, strigăte şi lătrat de câini.

Pe malul celălalt, plescăituri de peşti.

Semn bun!

Doi pescăruşi albaştri, unul după altul, trec în zbor razant.

Aşa simt între degete un uşor semnal.

Privesc pluta, la cei 7-8 metri distanţă, cum se deplasează încet de ţărm.

Încordat, emoţionat, eliberez firul încet de pe bobină!

Pluta, prinde viteză, oblic faţă de cursul apei şi se scufundă cu putere!

Reacţia mâinilor este promptă.

Ridicată rapid, undiţa simte forţa peştelui de la capăt!

Vârful de corn se înclină şi rezistă la presiune.

Firul, ţinut strâns, nu permite deplasarea spre salcie, unde apa adâncă domină, favorizând mişcările.

Toate acestea, în febra acţiunii.

Automat, recuperez în forţă şi efectul este imediat.

Acolo, în vârtejul creat, o coadă vânătă de somn, iese din apă, plesnind-o în stânga şi-n dreapta!

La eforturile mele să recuperez, eforturile peştelui să scape.

Instinctiv, mă simt depăşit.

Dacă somnul ajunge în apa adâncă din zona salciei, cu rădăcinile în apă, nu am nici o şansă.

Dar nici nu-l pot aduce, fără să-l obosesc!

Ştiu, tot instinctiv, că sunt în impas.

Chiar dacă poziţia şi distanţa sunt în echilibru.

Încă.

Trec minutele de luptă, de luptă surdă.

Coada somnului, neobosită, câştigă teren.

La toate eforturile mele, distanţa nu numai că nu se micşorează, dar, încet, încet, creşte.

Singur, sub ţărmul înalt, cu somnul puternic în luptă, nu am nici o şansă!

Şi somnul, parcă ştiind aceasta, mai face o mişcare aprigă cu forţa cozii, ieşind din apă aproape în întregime şi se eliberează.

Undiţa revine la poziţia verticală.

Pluta, ajunsă lângă mal, stă nemişcată.

Cizmele mele, abia acum le simt că au luat apă.

Ce să fac?

Recuperez firul şi merg îndărăt, până la locul de unde am coborât la pietriş.

Urc cu grijă, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pun o altă broscuţă în cârlig, iau raniţa în spate şi merg mai departe.

Mai departe, către bac şi dincolo de bac.

La clenii care mă aşteaptă.

Câmpia Turzii

26 septembrie 2018