#28 Ultima trăsătură

de V. Umbreanu

A devenit ceva obişnuit să pescuiesc pe insula de la Gârbova.

După ani şi ani în zonă, mi-a ajuns atât de familiară încât parcă era numai a mea.

Îi cunoşteam toate locurile, cu toate particularităţile.

Vadurile de trecere.

Copacii din apă, uscaţi ca nişte schelete.

Repezişurile.

Aracul, cu ocolul prelungit.

Bulboanele.

Prunii din fosta livadă.

Iarba înaltă, ca într-o savană africană, dar aici, nepăscută de ierbivore.

Abia toamna, venea o echipă să o cosească.

Zonele cu mure coapte.

Ce mai, o pustietate, rar căutată de alţi pescari.

De aceea o căutam cât mai des posibil, în special pentru clenii, dominanţi pe toate malurile.

Aşa şi acum.

Coborând în haltă, mă deplasez pe lângă calea ferată şi trec de drumul pietruit încă o bună porţiune, prin iarba de pe partea stângă.

Aşa ocolesc câinii, de la casele izolate, de lângă plantaţia forestieră.

Am reperele mele, cei doi plopi de la marginea canalului.

Când ajung perpendicular pe ei, părăsesc linia ferată şi trec prin culturile agricole, de-a dreptul.

Acum, lanul de porumb, foşneşte la trecerea mea.

Raniţa în spate şi undiţa în mâna dreaptă.

Ajung chiar în zona vadului de traversare.

Cobor de pe ţărmul înalt şi-mi scot cizmele şi şosetele.

Cu ele în mâna stângă intru în apa limpede şi răcoroasă, pentru picioarele mele albe.

Apa îmi trece de genunchi şi-mi udă pantalonii de doc, deşi i-am ridicat parţial.

Nu-i nimic, fiind mijlocul lunii august, se vor usca repede.

Ajuns pe pietrişul insulei, mă încalţ la loc şi-mi pregătesc undiţa.

Unesc segmentele, desfăşor nailonul de 0,30 şi extrag din raniţă momeala.

Cutiile de chibrituri cu gândacii de Colorado şi ciorapul cu broscuţe.

Întâi ajung în cârlig gândacii.

Iau raniţa în spate, plasa pentru peştii prinşi pe umăr şi urc malul insulei, deplasându-mă în amonte, unde Mureşul îşi desparte apele în cele două braţe.

Cel stâng, cu debit mai mare.

Cel drept, aracul sau canalul, cu debit mai mic.

Aşa mi-am început, practic, ziua de pescuit.

După ce, în prealabil, mi-am ascuns raniţa în ierburile de sub o salcie.

Până la amiază, am încercat locurile de pe arac.

Întâi, de pe mal, apoi din apă, aruncând spre tufişurile de pe ţărmul înalt.

Sau, intrat în repezişuri, cu lansările la distanţă.

Clenii, spre bucuria mea, au apreciat oferta, gândacii de Colorado, proaspeţi şi zemoşi.

Câte 3-4 în cârlig.

De câte ori se strângeau 4-5 cleni în plasa de la şold, veneam la raniţă şi îi goleam în răcitorul portativ, peste gheaţă.

Gheaţa, procurată cu greu de la restaurante ori de la depozitul din Poiana.

În pauza de la amiază, doborât aproape de foame, m-am oprit la capătul insulei.

Acolo, pe iarbă, pofta peştilor a trecut şi la pescar.

Pâine cu untură şi roşii din grădină.

Totuşi, în sfertul de oră, privirea îmi urmărea pluta de tuleu de la distanţă.

În final, după porţia de apă din sticla de plastic, am revenit la locul de dimineaţă, traversând în sens invers insula.

Căldura aerului îmi provoca şiruri de transpiraţie de sub pălăria de paie, pe care le asanam cu mânecile scurte ale cămăşii.

Trecând prin valurile înalte de ierburi, conturbam viaţa cosaşilor, care săreau în toate părţile.

De data aceasta, având destule broscuţe în cei doi ciorapi, nu-i urmăream pentru a diversifica momeala pentru cleni.

Simţeam din raniţă cele câteva kilograme de cleni capturaţi.

Şi oare câte voi mai prinde de pe canalul mare al râului?

După o jumătate de zi, emoţia încă îmi colora pasiunea.

Abia aşteptam să reîncep pescuitul în zona stângă a insulei.

Ajuns în dreptul marelui repeziş, ascund din nou raniţa la umbră şi cobor la apă.

Din plasa de şold, scot ciorăpelul umed şi extrag prima broscuţă, care ajunge în cârlig.

Apoi, scufund în Mureş ciorapul, pentru a completa apa evaporată şi a păstra vigoarea locatarelor.

Pusă din nou în plasă, desfăşor fir şi reîncep pescuitul la clean.

Ore şi ore de aruncări şi recuperări.

De atenţie la cel mai înalt grad.

De aşteptări, cu răbdarea la acelaşi nivel.

Cu răsplata, ritmică, a celor de la capătul nailonului.

Cleni şi iarăşi cleni.

Către seară, ajuns din nou la capătul insulei, parcă mă trezesc dintr-un vis.

Visul pescuitului.

Visul din realitate.

Cum a trecut timpul?

Soarele, coborât în dreapta, deasupra Apusenilor.

Oboseala, simţită dintr-o dată.

Ca şi raniţa, de alături, când o iau în spate.

Oare câţi cleni am prins?

Cred că am cel puţin 5 kilograme!

Ştiu.

Ştiu că pescuitul a ajuns la capăt.

Pe ziua de astăzi.

Mai am de parcurs calea înapoi, la haltă.

Trebuie să mă grăbesc.

Pun plasa de şold în raniţă şi strâng şnurul acesteia.

Gândul că trebuie să desfac segmentele undiţei şi să le leg, îmi întârzie deplasarea.

De altfel, am timp şi în haltă să o fac.

Aşa că, mă deplasez spre primul vad, printre ierburi.

Sălcii, de o parte şi alta.

Apoi, primii pruni, încărcaţi cu roadele verzi.

Înainte de a coti spre stânga, către vadul cunoscut, privirea mi se opreşte la salcia tânără din dreapta, unde am ratat un clean.

Gândul spontan mă provoacă.

Mă îndeamnă.

Privesc ceasul.

Mai am timp.

Mai am timp pentru încă o încercare.

Să prind cleanul ratat.

Ştiu, clenii sunt şi ei teritoriali.

Ca şi somnii.

Paşii mă duc într-acolo.

Înaintea mea, salcia şi locul de sub ea, acum umbrit.

Desfăşor puţin fir şi arunc momeala, broscuţa.

Pluta de tuleu face o voltă şi se opreşte sub ţărm.

Apa limpede, dar destul de adâncă aici.

Într-o mică adâncitură a malului, ca o curbă.

Privesc atent, dar nerăbdător.

Oare-i aici cleanul?

Un fluier de locomotivă tulbură liniştea.

Zgomotul mă lămureşte că este un marfar pe linie.

Pe când mă pregăteam să renunţ, pluta face o mişcare, ca o tresărire, după care se deplasează în viteză către larg, scufundându-se.

Reflexul intră în acţiune.

Undiţa se curbează la maximum!

Nu pierd fir, din contră, ridic în mod reflex şi peştele ajunge la suprafaţă.

Cu gura mare, plină de dinţi.

Somnul!

O lovitură năprasnică din coadă, care-l eliberează.

Undiţa, revenită la normal, aduce pluta la ţărm.

Apa adâncă, nu mai are nici o urmă a evenimentului.

Blazat, mulinez firul şi agăţ cârligul la bobină.

A fost ultima trăsătură.

Acum, pot pleca la haltă.

Să nu scap trenul.

Cum am scăpat peştele.

21 februarie 2016

Câmpia Turzii