#27 Bârlogul

de V. Umbreanu

Din nou mă atrage traseul acesta.

Ca şi în alţi ani, pescuitul între Gura Arieş şi Lunca Mureş, cu locuri variate, mai mult repezişuri.

Încă din tren, apropiindu-mă de coborâre, urmăresc de pe culoar peisajul.

Dincolo de lanurile de grâu sau porumb, panglica Mureşului.

Cu ţărmul înalt, de pe care, an de an, dispar sălciile.

Tăiate de localnici, pentru lemne de foc.

Pe celălalt mal, balastiera, mai la vale, turma de oi, cu câinii şi ciobanul.

Sus pe deal, casele şi bisericile de la Noşlac.

Mai bine zis, pe terasa Mureşului, mai înaltă, ferită de inundaţii.

Trenul frânează şi mă grăbesc să cobor în haltă, singur.

Mai mulţi urcă, navetişti către Luduş.

Ocolesc clădirea şi mă îndrept cu paşi repezi către râu.

Raniţa în spate şi undiţa în mâna dreaptă, ca deobicei.

Deşi dimineaţă, este deja cald.

Aşa este în luna lui cuptor.

Ce bine mă simt cu braţele libere, fără pulovăr şi fără mânecile lungi ale cămăşii!

Pălăria de paie, ţărănească, pe cap, ţinută de elastic.

Pantalonii de doc şi cizmele, mi-s uniforma obişnuită.

De pe drum, privesc apele curate ale Mureşului, printre sălciile de pe mal.

Se aude zgomotul gatului, unde apele se prăbuşesc 2-3 metri, de pe pragul întărit al argilei.

Înainte de gat mă opresc să-mi pregătesc undiţa pentru pescuitul cu plută.

Raniţa jos şi desfac segmentele undiţei de bambus, îmbinându-le.

Surâd când privesc spicul de sânger legat cu sfoară, după ce mi s-a distrus ţeava de sus.

De ani buni pescuiesc aşa.

Spre hazul privitorilor.

Dar mie nu-mi pasă!

Vârful legat nu mi se mai rupe şi să scap peşti.

După cele câteva minute febrile de pregătire, mai am de încărcat momeala.

Broscuţa.

Abia apoi, cu raniţa în spate şi cu sacoşa de plastic pe umărul stâng, ridic undiţa şi îmi încep ziua.

Atenţia mărită şi schimbarea ritmică a locurilor.

Cu timpul, nebăgat în seamă.

Primul clean l-am prins înainte de gat.

Următorii, în repezişul de după căderea de apă, lângă plăcile de prefabricate, de pe pietriş.

Când epuizez locurile, urc din nou pe malul înalt şi mă eliberez de raniţă, deschizând-o.

Aşa ajung la răcitor, în care golesc clenii din sacoşă.

Trag fermoarul, leg raniţa şi o reiau în spate.

Cu undiţa în mână, ca o suliţă de atac, merg mai departe.

În alte locuri, după alţi cleni.

Pe la amiază, încălzit şi înfometat, mă opresc pentru pauza de masă.

La această oră nici clenii nu prea trag, permiţându-mi să-mi încarc bateriile energetice.

Mănânc repede, pâinea cu slănină şi ceapă verde, după ce m-am spălat pe mâini în râu.

Aşezat pe iarbă, lângă undiţă, nu m-a deranjat nimeni.

Mă refer la peşti.

Totuşi, sunt atent la pluta de tuleu.

Când am terminat, îmi potolesc setea dintr-o sticlă cu apă de o jumătate de litru.

Mai am încă 3, lângă peretele răcitorului.

Aşa, reiau pescuitul, deplasându-mă încet, în aval.

Din loc în loc.

Deşi cald şi senin, cu apele limpezi, nu prea trag clenii.

Totuşi, cu răbdare, aştept în fiecare loc.

Cunosc toate locurile, de ani şi ani, pentru că, în general, rămân cam la fel.

Aşa ajung în zona cu sălciile în apă, aproape de mijlocul răului.

Ştiu, sunt locurile de somni.

Iată, se văd şi acum, crăcanele din iarbă, ale celor care pescuiesc aici noaptea.

Privesc ceasul de pe mâna stângă.

E trecut de 1, aproape 1,30.

Îmi amintesc de păţaniile din trecut, din experienţa practică.

Somnii, ieşind din culcuşurile lor, ca acum, flămânzi, îşi caută prada.

Trebuie să fiu atent.

Şi să am răbdare.

Mai la vale, celălalt gat, ultimul, gatul 3.

Cunosc locurile bine.

Cobor de pe ţărm, dincolo de sălciile din apă şi mă opresc la o mică bulboană.

Atent să nu fac zgomot, calc uşor, apropiindu-mă tiptil, între cele două sălcii.

Şi aici descopăr un crăcan pe care-l smulg, să nu mă împiedic, şi-l arunc la o parte.

Raniţa ajunge jos.

La fel sacoşa de pe umăr, în care am doar ciorapul cu broscuţe.

Verific momeala şi, nemulţumit, mai adaug o broscuţă din ciorapul umed.

Ridic pluta, de pe firul de 0,30, la aproape doi metri de cârlig, mai desfăşor nailon de pe bobină şi arunc în apa adâncă.

Urmăresc pluta până se stabilizează şi aştept.

Aştept în picioare, pregătit să intervin.

Minutele trec fără nici o schimbare.

Dincolo, pe celălalt mal, câteva oi, printre lăstărişul de sălcii.

Mai departe, balastiera, cu câteva bascule active.

Îmi schimb greutatea de pe un picior pe altul.

Transpiraţia mi se scurge lateral, pe obraji.

Mă şterg cu mânecile scurte ale cămăşii.

Din spate, se aude o căruţă deplasându-se pe drum.

Puţin distrat, simt firul din palme, mişcându-se.

Da, pluta se deplasează încet către larg.

Eliberez fir.

Devin încordat, din cauza emoţiei.

Pluta se scufundă brusc!

Reacţia mea, imediată!

Vârful undiţei se curbează.

Firul mi-este tras cu putere şi-mi scapă din mâini.

Fracţiuni de secundă şi-l opresc.

Băţul ajunge în poziţie orizontală, cu vârful aproape de apă.

Peştele trage cu putere şi eu abia îl pot ţine!

Cum să-i mai dau drumul la fir, aici, între cele două sălcii?

N-am spaţiu de manevră suficient!

Ştiu, ar trebui să-l las liber, să se ducă.

Zeci de metri.

Apoi, oprit, să-l forţez să revină.

Aşa, de câteva ori.

Să-l obosesc!

Mă zbat să-l reţin, să-l opresc, deşi este cu toate puterile activ.

Iată, acolo, iese la suprafaţă şi-i văd coada lovind!

Într-o parte şi alta, făcând volte.

Abia-l pot ţine pe loc, nu să-l şi pot aduce la mal.

Dacă-mi ia firul, cine ştie pe unde se duce!

Dacă-l forţez, mi-l rupe!

În cumpăna evenimentului, tot somnul trece la acţiune.

O ia în susul râului, către salcia stângă, poate să ajungă sub ea şi atunci ce fac?

Mă opun cu aceeaşi putere când, sunetul pe care îl ştiu se aude, sec.

Firul rupt rezolvă situaţia, ca sabia lui Damocles!

Recuperez resemnat şi deschid raniţa şi scot din partea stângă punga de lapte, cu rezervele necesare.

Extrag o altă plută de tuleu, cu inelele negre de plastic, un alt cârlig numărul 3 şi o altă foiţă de plumb.

Undiţa întregită, pentru pescuitul la clean (sau la somn!), până seara.

Dar, această ratare, m-a preocupat cu intensitate, restul de timp.

În acea zi, până seara.

Şi în zilele următoare, până la revanşă.

Analizând fazele petrecute, am ajuns la concluzia că, în final, somnul a intenţionat să ajungă sub salcie, adică în bârlogul său.

Ştiam din povestirile pescarilor că somnii mari sunt teritoriali.

Adică, trăiesc în acelaşi loc, vânează şi se retrag în ascunztişul din mal, aici, de sub salcie.

Concluzia?

Să revin peste câteva zile, la aceeaşi oră, în acelaşi loc.

Şi cu aceeaşi momeală.

Zis şi făcut!

După patru zile, trag revanşa la indigo.

Drumul, cu trenul.

Coborârea, la halta Gura Arieş.

Pescuitul la clean, în aceleaşi locuri.

Doar clenii au tras mai slab.

Masa de amiază, în acelaşi loc.

Am potrivit etapele de parcurs cu exactitate.

Să ajung între cele două sălcii înainte de ora 2.

Acum, sunt acolo.

Apa, tot limpede.

Cerul, cu câţiva nori cumulus.

Cald, ca şi înainte.

Undiţa în mâini.

Broscuţele, două, în cârlig.

Pluta ajunge în acelaşi loc.

Eu, în picioare, încordat, privind-o, nemişcată, pe suprafaţa lină a Mureşului.

Trec minutele şi nu se petrece nimic.

Nu îndrăznesc să privesc în altă parte, să nu mă surprindă momentul.

Momentul atacului.

Nu mă interesează nici oile, de pe malul opus.

Nici balastiera.

Nici trenurile care trec, nu departe, pe calea ferată.

Nici gândurile, care, altă dată, libere, rulau pe ecranul interior.

Nimic.

Stau şi aştept.

Privind pluta.

Minute şi minute.

De încordare şi acalmie.

Şi totuşi, pluta se mişcă din nou.

Întâi, uşor.

Ca şi cum, acolo, jos, cineva se ocupă de fir, de cârlig, de momeală.

Apoi, se deplasează către larg.

Acum, eliberez fir, ca la cerere şi ofertă.

Eliberez nailon, metru cu metru, până, nemaivăzând pluta de tuleu, contrez cu putere.

Rezultatul?

Acelaşi!

Undiţa se arcuieşte.

Se apleacă.

Mai să mi se smulgă dintre mâini!

Până la urmă, intervin şi opresc peştele.

Acolo, în larg, firul face mişcări rapide, după zbaterea somnului.

La dreapta şi la stânga.

Minute de acţiune.

Trage şi trag.

Parcă obosit, cedează.

Cedează şi tras către mal, simt o euforie care mă cuprinde.

Vârful elastic al undiţei face tot felul de plecăciuni.

Când să mă bucur de o iminentă reuşită, somnul schimbă direcţia către salcie şi, profitând de surpriza mea, intră sub ea şi se opreşte.

Orice mişcare încetează!

Uimit, stau cu undiţa în mâini, de parcă nu s-a petrecut nimic.

De parcă a fost o iluzie.

Mă dezmeticesc şi trag de fir.

Fără folos!

Nu se mişcă.

De parcă s-a agăţat.

E clar!

A intrat în bârlog, în casa lui.

Şi eu ce fac?

Eu ce fac, acum, în această situaţie?

Să las firul moale şi să aştept până somnul iese din adăpost.

Cât timp?

Ore şi ore, până se linişteşte?

Sau până devine flămând?

Până noaptea?

Stau nehotărât.

Dacă trag de nailon şi-l forţez, se va rupe, ca şi rândul trecut.

O altă soluţie apare de la sine!

Să mă dezbrac şi să intru în apă, să tatonez terenul.

Da, este o soluţie.

Nu grozavă, doar de avarie.

Scot cizmele şi şosetele groase.

Mă eliberez de pantaloni, de cămaşă şi de maieu.

Rămân în slip, leg undiţa de raniţă, cu o sfoară şi intru în apă, dar ies repede, panicat.

N-am făcut nici doi poaşi şi adâncimea trece de doi metri!

Ies din apă febril şi aleg calea salciei.

Aceasta, aplecată spre Mureş, are ramificaţii împrejur, printre care mă strecor, până deasupra apei adânci.

Fac echilibristică şi cobor atent în apă, ţinându-mă de ramurile elastice.

Doar cu capul afară, pipăiesc o zonă cu degetele de la picioare.

Surprins, ce constat?

O mulţime de fire ale rădăcinilor, care îmi gâdilă pielea sensibilă.

Cum stau în poziţia incomodă, un gând absurd îmi aprinde imaginaţia.

Dacă somnul mă prinde de un picior, ce fac?

Ies din apă şi renunţ la ivestigaţie, fără să mai închei ideea fantastică.

Oare, fantastică?

Zgâriat în câteva locuri, ajung pe mal, cu hotărârea luată.

Desfac undiţa de la raniţă, recuperez nailon şi încep să trag cu tot mai multă putere.

La capăt, nici o reacţie.

Situaţia, vine de la sine.

Firul cedează şi se rupe din nou.

Recuperez calm rămăşiţa şi ştiu ce am de făcut.

Plută, cârlig şi foiţă, noi, la undiţă.

Mă îmbrac şi reîncep pescuitul la clean.

Până seara, când voi ajunge la halta Lunca Mureş, apoi acasă.

Lăsând somnul în bârlogul său, stăpân natural al locului.

14 februarie 2016

Câmpia Turzii