#25 De pe scaun

de V. Umbreanu

Aşa sunt locurile de care mă ataşez.

Aş pescui în fiecare zi în ele!

Dar pentru că nu se poate atât de des, chiar dacă sunt în vacanţă, merg la câteva zile distanţă.

Aşa şi acum.

Maşina care ne aduce, opreşte la marginea şoselei, pe malul înalt al lacului.

Lângă cei doi nuci tineri, crescuţi datorită ciorilor, care au scăpat fructele din zbor.

În cele două dăţi trecute, aici, caraşii

ne-au încântat cu pofta lor pentru mămăligă.

De aceea suntem iarăşi prezenţi.

Ne scoatem bagajele din maşină şi ne dezlegăm undiţele de pe barele metalice de deasupra.

La fel, dar pentru prima dată, eliberez scaunul, legat bine cu sforile groase.

Colegii râd de soluţia mea!

Ei au şezlonguri ori scăunele, cumpărate de la magazinele sportive.

Scaunul meu de bucătărie, cu spătar, cu vopseaua cafenie scorojită, este uşor şi sigur.

Încă rândul trecut, cum pescuiam din apa până la genunchi, acolo, lângă cele două bucăţi de beton din nisip, mi-a venit ideea.

Pentru data viitoare.

Adică, pentru acum.

Ce mi-am zis?

Să stau şi eu, o dată măcar, comod.

Nu numai în picioare ori, prea obosit, pe mal, în poziţie incomodă.

Cobor, pe rând, ustensilele, pe panta abruptă, până lângă apă.

Privesc lacul.

Liniştit, fără valuri, cu deja cercurile peştilor la suprafaţă.

Colegii s-au împrăştiat împrejur.

Scot din raniţă punga cu mămăligă din care extrag un bulgăre.

Ridicat în picioare şi privind înainte, fărâmiţez mămăliga şi o arunc pe unde voi pescui.

Cu cizmele în apă, mă sprijin de pietricelele calcaroase ale malului, dispuse pentru a proteja şoseaua.

În spate, traficul obişnuit.

Asamblez undiţa neagră, de carbon, şi desfăşor fir de pe bobina mică, nu demult cumpărată de la un magazin pescăresc.

Firul, de 0,12.

Pluta, roşie în apă şi albă la suprafaţă.

Cârligul, nr.4.

De ce aşa mare?

Pentru rateurile caraşilor mai mari, cu cârligele mai mici de 6.

Şi cu un cârlig nr.4 prind o mulţime de caraşi cât palma, dar şi mai mari.

Dar acum, folosesc la capăt, la instalaţie, fir de 0,10.

Toţi pescarii spun că astfel, sensibilitatea caraşilor este contracarată.

Dar, la peştii mai mari, impactul duce la ruperea firului.

Eh, ce să facem, riscăm!

Cu undiţa pregătită alături, îmi scot cizmele şi şosetele şi le dispun lângă raniţă, după care-mi ridic pantalonii de doc până deasupra genunchilor.

Apa caldă mă răcoreşte totuşi, simţind diferenţa de temperatură.

Astfel, iau scaunul şi înaintez în lac până la betoanele cunoscute unde îl potrivesc,

fixându-l în nisip, având nivelul apei la o palmă sub scaun.

Revin la mal şi, din legătura cu crengi de salcie uscate, aleg trei dintre ele şi, împreună cu plasa din perdea, ajung lângă scaun unde le potrivesc pentru caraşii capturaţi, în partea stângă a scaunului.

Revin iarăşi la mal pentru crăcanul în care va sta minciogul, în dreapta scaunului.

Abia după toate aceste preparative de început, prepar şi mămăliga pentru pescuit, momeala pe placul caraşilor.

Dar, acesta este un secret personal, cum au toţi pescarii câte unul.

Râdeţi?

Foarte bine, faceţi-vă pescari şi îmbogăţiţi-vă experienţa!

Aşa ajung să stau pe scaun, cu undiţa în mână şi cu picioarele în apă.

Zgomotele din jur, cuvintele celorlalţi pescari, nu le mai aud.

Privesc emoţionat locul în care am momit.

Din când în când, semne de agitaţie răzbat şi la suprafaţă.

Bulgărele de mămăligă, înmuiat şi preparat pentru gustul caraşilor, l-am înfipt pe un ţăruş din stânga, pe bordura coşului din apă.

Iau primul bob şi-l aşez în cârlig.

Lansez înainte şi aştept.

Aştept, semnalizarea plutei, a ceea ce se petrece în adânc.

Ca într-o poveste, orele au trecut pe nesimţite.

Timpul, oprit, îmi dă o trăire de vis.

Valoarea lui o dă numai numărul caraşilor care se zbat în coşul de alături.

Şi, eventual, soarele, care se deplasează pe cer.

Pe care nu-l văd, protejat de pălăria de paie de pe creştet.

La un moment dat, a trebuit să-mi întrerup concursul cu mine însumi, pentru a merge la raniţă.

Pentru ce?

Pentru alt bulgăre fărâmiţat şi aruncat în lac şi pentru altul de pescuit.

Poate că atmosfera febrilă ar fi continuat până seara, chiar cu riscul foamei care mă chinuia, dacă n-ar fi intervenit întâmplarea.

Ce întâmplare?

Ceva obişnuit, într-un lac, cu atâtea necunoscute în adânc.

Ceva atât de obişnuit, că nu puteam să cred în altceva.

Până când se petrece.

Simplu!

Pluta de dinainte, se mişcă uşor, ca de atâtea ori.

Ca la atâţia caraşi!

După primele mişcări, se cufundă, poate mai repede, dar greu sesizabil.

Oricum, la ridicarea undiţei pentru înţepare şi recuperare, totul este altfel.

Surprinzător de altfel!

Pentru că, în loc de caras, în cârlig, la bobul de mămăligă, s-a prins un uriaş.

Viteza brusc mărită, smulge instalaţia de la capăt, care dispare în largul lacului.

Recuperez uimit, doar firul de 0,12.

Fără instalaţia pentru caraşi, de 0,10.

Crapul, el este profitorul!

Timpul, până acum oprit, din cauza caraşilor, o porneşte din nou.

Atent să nu mă răstorn cu scaun cu tot, revin la mal, unde depun undiţa rănită şi iau raniţa, cu cizmele şi şosetele de deasupra, şi urc pe ţărm, sub nuci.

Oare, dacă nu era crapul, mai luam masa de amiază?

18 ianuarie 2016

Câmpia Turzii