#24 La Peţelca

de V. Umbreanu

Trenul se apropie de Teiuş.

Ridic raniţa de alături şi mi-o înham în spate.

Cu undiţa în mâna dreaptă părăsesc compartimentul în care, de la Aiud, am rămas singur.

Deja se aud frânele.

Nici pe culoar nu sunt călători.

Este normal, fiind duminică.

Trecem de barieră şi văd troiţa la marginea drumului către Peţelca.

Mă văd acolo, ca de atâtea ori.

După câteva treceri de ace, oprim pe linia 3, în faţa gării impozante.

Cobor şi trec grăbit pe la pasaj, până la peron.

Ca de obicei, intru în ritmul de marş, înapoi, către barieră.

Kilometrul de parcurs îl fac în 10 minute.

Cerul senin şi răcoarea dimineţii mă integrează în natură.

Respir cu nesaţ şi mă simt liber.

Odată cu troiţa, societatea cu ansamblul ei, rămân în urmă, ca trecut.

Prezentul domină, atrăgându-mă către Mureş.

Merg pe calea pietruită şi-i văd acolo, în depărtare, casa din curbă.

În stânga, pe păşune, cireada de vite şi oile, mai departe.

Când ajung în apropierea casei, câinele bătrân mă simte şi vine la gard, lătrând.

Ştiu, a fost în loc de salut.

Apoi, pătruns printre loturile cu porumb, ştiu că nu mai am mult de mers până la râu.

Tăcerea deplină îmi măreşte senzaţia de singurătate.

Iată-mă ajuns unde drumul coteşte la stânga, către bac.

La dreapta, începe o cale paralelă cu râul, pentru căruţe.

Apropiat de Mureş, printre sălcii, privesc apa râului.

Ca la început de toamnă, prin limpezimea apei, se văd peştii în căutare de hrană.

Clenuţi şi albişoare.

Ce să fac?

Pe malul celălalt, lângă butucul de salcie din marginea râului, un pescar.

Mă hotărăsc sî-mi încep ziua de pescuit de după bac şi până seara, să ajung în zona malului înalt de la Teiuş.

Înaintez pe drum nerăbdător, să ajung în zona sălciilor, din sus de repeziş.

Aşa a început, propriu-zis, ziua de pescuit.

La plută, cu broscuţe.

Apele fiind scăzute şi curate, în repeziş, trebuia să pescuiesc la distanţă, de 10-20 de metri.

Trecut pe mica insulă, pe pietrişul cu plajă de nămol sau nisip, doi cleni au încercat broscuţa din cârlig şi au ajuns în răcitor, peste discurile de gheaţă.

Pe celălalt mal, pescarul prindea albişoare, pe care le arunca în coşul din apă.

Mi-a făcut semne cu mâna că nu prea merge pescuitul.

La ce?

La întrebarea mea a răspuns:

- La scobar!

Ies din apă şi revin, pe drumul pietruit, la locul de dimineaţă.

Aici, în apa mai adâncă, trag pluta lângă mal şi aşez undiţa în iarbă.

Mă eliberez de raniţă şi ştiu că este momentul de a-mi stâmpăra foamea.

Privind ceasul, văd că este trecut de ora 12.

Cobor la apă, ceva mai la vale, şi mă spăl pe mîini.

Revin la raniţă şi mă pregătesc de masă.

Pe plasa desfăcută, am feliile de pâine cu unt şi cei doi gogoşari din grădină.

Mănânc, stând în picioare, cu ochii la plută.

Şi, cum mi se întâmplă destul de des, când fac pauza de masă îmi trage peştele!

Aşa şi acum.

Cu gura plină, văd pluta cum porneşte spre larg, scufundându-se.

Aplecat spre undiţă cu rapiditate o şi ridic în forţă, automat.

Da!

Vârful, legat cu sfoară de restul undiţei, acţionează, curbându-se.

Peştele este acolo!

Ţin cu ambele mâini băţul şi nailonul de 0,40, fără să las fir.

Spicul, tras cu putere, face mătăniile cunoscute.

Liniştit, îmi dau seama că nu mai poate scăpa.

Recuperez metru cu metru firul cu pluta de tuleu, până ajunge sub ţărm, cu peştele la suprafaţă.

Un somn!

Încântat, după ce-l ţin câteva secunde cu gura afară, îl ridic şi-l depun pe iarbă, alături de raniţă.

În timp ce încerc să-l eliberez din cârlig, reîncep să mestec pâinea din gură şi s-o înghit.

Aşa îmi apare ideea, pe ecranul biocalculatorului.

Şi pentru peşti este ora de amiază!

Ştiu din alte păţanii, că somnii au orar de mâncare între 1 şi 3.

Când, chiar ocupat cu masa, am scăpat mulţi peşti mari, întârziind înţeparea.

Din această cauză, de multe ori, am adus acasă mâncarea şi am rămas flămând.

Din această cauză, în mulţi ani, am slăbit câteva kilograme.

Şi doar iarna, le-am recuperat la loc.

Acum, somnul de un kilogram şi jumătate, se zbate peste clenii prinşi anterior.

Fiind atât de mulţumit, pun în raniţă merindele rămase şi beau apă din sticlă.

Gata, trebuie să profit de ora de masă a somnilor!

Cu raniţa în spate şi cu o altă momeală în cârlig, pornesc la vale, cu febrilitatea obişnuită.

Aşa ajung în locul unde, apele umflate ale Mureşului au izolat o mică parte din ţărm, ca o insuliţă.

Acum, debitul redus al lui septembrie mă poate lăsa să trec canalul şi să încerc pe tăpşanul cu iarbă, dincolo de salcie.

După ce mă eliberez de raniţă, desfăşor fir şi lansez în mica vâltoare, cu pluta de tuleu la aceeaşi distanţă de cârlig.

Mureşul fiind limpede, mă tupilez, rămânând în genunchi.

Clipele trec în aşteptare.

Nu se aude nimic.

Nici un zgomot.

Doar, bătăile inimii mele, în tensiunea aşteptării.

Parcă am presimţit totul.

Pluta, care se mişcă.

Independent, de curentul râului.

Cum se apleacă puţin în apă.

Cum tresare.

Cum brusc, o porneşte, oblic, spre larg.

Rămânând puţin, la suprafaţă.

Las fir!

Pluta dispare.

Atunci, fac mişcarea de răspuns.

De înţepare.

O contră!

Undiţa se cabrează, dar pocnetul firului o face să-şi revină.

Stau cu undiţa în mâini şi privesc suprafaţa Mureşului.

Cursul, ca de obicei.

Nu arată ce s-a petrecut în larg, în adânc.

Meditez, dezamăgit.

Parcă n-a fost peşte, parcă a fost o altă forţă, o altă greutate.

Fizică, nu biologică.

Recuperez firul rămas şi revin pe ţărm, părăsind locul.

Ce să fac, aşa-i la pescuit!

Din punga cu rezerve, scot altă plută, alt cârlig şi cu foiţa de plumb, îmi refac instalaţia.

Pentru clean.

Sau pentru somn.

Cine ştie!?

17 ianuarie 2016

Câmpia Turzii