#23 Gândacii de Colorado

de V. Umbreanu

Eram elev prin clasa a V-a sau a VI-a când am auzit, pentru prima dată, de gândacii de Colorado.

Am văzut şi un afiş mare, pe gardurile şi pe zidurile din orăşelul nostru, cu desene colorate şi explicaţii.

Că sunt insecte dăunătoare, în special pentru cartofi.

Şi, cel mai interesant în anunţ, că se dă un premiu pentru cine-l găseşte pe plantele de cultură.

Zile şi zile am controlat cartofii din grădină şi pe terenul de la Rât, degeaba.

Prin clasa a VII-a am aflat că s-au descoperit câţiva gândaci în zona comunei Ceanu Mare.

Apoi, după câţiva ani, au apărut şi la noi, cu timpul înmulţindu-se în aşa hal că au trebuit combătuţi.

Premiul era o amintire hazlie!

Acum, nu ştiau oamenii cum să se scape de ei, premiul trebuia dat celui care ar fi găsit metoda de combatere cea mai eficientă!

Aşa a devenit specia emigrantă din America, o specie universală.

Dar eu, ca pescar, am început s-o folosesc drept momeală, pentru cleni.

Şi s-a dovedit salutară!

Clenii, pe ape limpezi ori pe ape tulburi, apreciau gândacii de Colorado surprinzător de eficace, şi singuri şi în combinaţie cu cosaşii.

Pentru mine au devenit o momeală obişnuită, de primăvara şi până toamna târziu.

Clenii o degustau cu plăcere, fără să facă mofturi, pentru mirosul sau culoarea lichidelor corporale.

Surpriza cea mai mare am avut-o după 50 de ani de pescuit cu gândacii de Colorado.

Pe neaşteptate, unde şi cum!

Era la începutul lunii iulie, pe Mureş.

Coborât din personalul Cluj-Napoca - Teiuş în staţia finală, ca de cele mai multe ori, mă deplasam pe cărarea navetiştilor, spre barca de la Căpud.

Lanuri, de-o parte şi de alta a traseului.

Porumb, grâu, lucernă.

Ajuns în zona de trecere, trag de sârmă până se aude clopotul, dincolo.

Din colibă apare bărbatul, prezent la post, zi şi noapte.

Uneori, şi cu femeia, în schimb.

Văzând că sunt singur, de pe bac coboară la luntrea metalică şi o porneşte, trăgând de cablul de oţel cu mâinile înmănuşate.

Ne salutăm şi o porneşte înapoi.

Cunoscându-ne de atâţia ani, facem schimb de informaţii de tot felul.

Ajuns pe malul mai înalt, chiar acolo, mă debarasez de raniţă şi pregătesc undiţa pentru pescuit.

Merg la colibă şi-i plătesc taxa de 2 lei.

Căţelul, obişnuit cu călătorii, nu latră şi stă culcat la umbră.

Revin la bagaje.

Fiind deja cald, pulovărul ajunge în raniţă, peste răcitorul cu gheaţă.

Din buzunarul stâng al raniţei extrag o cutie de chibrituri cu gândaci de Colorado, din care încarc cârligul cu 3-4 dintre ei.

Plasa de şold ajunge la locul ei, raniţa în spate.

Aşa, cu undiţa în mâini, încep ziua de pescuit chiar de la barcă.

Timpul, într-o zi de pescuit, are o altă măsurătoare.

Parcă nici nu există, până când, în final, te obligă să o porneşti înapoi, spre gară.

În orele următoare, pe traseul cunoscut, atenţia, răbdarea şi reflexul de înţepare au făcut diferenţa.

Între posibilitate şi reuşită.

Aproape ritmic, clenii au ajuns în plasa de şold şi apoi în răcitor.

De la barcă şi până la micul pârâu, dar cu maluri abrupte.

Mai departe, pe ţărmul înalt cu marele repeziş.

Zona de curbă, cu păşunea şi vitele bălţate.

La amiază am ajuns la ieşirea din curbă, înainte de râpă.

Acolo, în sfârşit, o pauză de masă.

Apoi, mai departe, pe pantele argiloase, greu accesibile.

În unele locuri am renunţat să pescuiesc, atât de dificile erau pantele, aşa că am trecut mai departe prin pădurice, pe drumul de ţară.

Coborând spre Mureş, ajung în zona repezişului năvalnic, unde valuri de o jumătate de metru indicau gresiile din mijlocul râului.

De aici, reiau pescuitul.

Măresc distanţa plutei faţă de cârlig şi potrivesc gândacii.

Mai adaug unul din cutie.

Lansez la câţiva metri şi trag pluta de tuleu aproape de mal.

Privesc înainte.

Acolo. departe, staţia Teiuş, cu sunetele obişnuite ale traficului.

Locomotive şi sirene.

În stânga, podul peste Mureş, pe care trec destul de des trenuri, de marfă şi de persoane.

În asemenea stare, firul din palme o porneşte înainte şi sunt obligat să las liberă bobina.

Sunetul ei, metalic.

Nailonul cum lunecă prin inelele ceramice.

Spicul de corn al bambusului, fremătând.

Abia când am zărit pluta în valurile mari, ca o înotătoare gălbuie, am reuşit să opresc cavalcada.

20-30 de metri să fii fost?

Undiţa puternică, arcuită.

Vârful de corn, legat de segmentul mijlociu cu sfoară, rezistă.

Şi totuşi, băţul cu firul tras cu putere, mă obligă să mai cedez.

Zgomotul bobinei.

Pluta, nu se mai vede.

Simţind o ralaxare, opresc înaintarea şi încerc să recuperez.

Greu, foarte greu!

Nailonul, la picioare, face câteva bucle şi atât!

Abia ţin peştele în loc!

Să nu se mai depărteze!

Nici vorbă să-l pot apropia!

Minutele se scurg de parcă n-ar face parte din timp.

Fruntea, cu picături de sudoare.

Cizmele, înfipte în argila malului.

Raniţa în spate nici n-o mai simt.

Profit de o relativă acalmie şi încep să recuperez.

Parcă trag un trunchi de copac!

Dar ce trunchi este care se zbate să scape?

Trag şi iarăşi trag, până îmi amintesc de nailon.

De tipul de nailon.

0,40.

Cât poate să ţină?

Să ţină, să nu se rupă!

Brusc, o smucitură puternică, mă face să scap iarăşi fir, care activează iarăşi bobina.

Abia acolo, în valuri, pot opri peştele.

Şi iarăşi, câte minute mi-au trebuit să-l apropii, cât de cât, rezonabil!

Ţinându-l totuşi în loc, gândirea a început să-mi funcţioneze, paralel cu reflexele.

Ce poate să fie?

Clean, în nici un caz!

Un clean atât de mare şi de puternic, nici vorbă!

Somn, nici aşa!

Cum, somn să tragă la gândacii de Colorado?

Nu cred!

În poziţia de armistiţiu ajunsă, pornesc hotărârea de a afla, cel puţin specia, dacă nu-l pot scoate la mal.

Aşa că, recuperând şi ridicând tot mai sus undiţa, să-l pot aduce la suprafaţă, măcar cât să-l recunosc.

În apă nu pot intra, atât este de rapid curentul.

Cu câtă greutate am reuşit să-l mai apropii cu câţiva metri!

Şi să-l ridic, să-l văd.

Iată, frânturi din imaginile electrizante.

Valuri şi zbateri.

Botul, botul triunghiular!

Şi coada, coada cu solzii mărunţi!

Mreană!

O mreană uriaşă, incredibilă!

Cred că are mai mult de un metru şi jumătate lungime.

Ţinând-o încă, aşa, parţial la suprafaţă, face un salt înapoi şi firul se rupe cu un scurt pocnet.

Valurile, curg năvalnic în continuare.

Cerul senin şi căldura lunii lui cuptor, mă trezesc la realitate.

Recuperez, totuşi calm, nailonul.

Fără plută, fără cârlig şi fără peşte.

Fără mreană.

Instantaneu, pe ecranul conştienţei, apare hotărârea.

Să vin, din nou, în acest loc, peste câteva zile.

Până nu se schimbă vremea.

Până nu se tulbură apele.

Sigur, revenind la barcă, am mai prins cleni.

Pe drumul către gară, obosit dar hotărât la revanşă, nu gust greutatea răcitorului, cu clenii, de până la un kilogram bucata.

Au trecut două zile, de febrile aşteptări.

În a treia, am repetat, ca într-o oglindă, scenariul.

Staţiile, în personal, până la Teiuş.

Coborârea şi drumul până la barcă.

Conversaţia cu barcagiul.

Pescuitul la clean, cu gândacii de Colorado.

Malurile, curba şi masa de amiază.

Nu m-am grăbit şi n-am întârziat.

Clenii, din nou în răcitor.

Cobor panta, în transa aşteptării.

Parcă este aceeaşi zi.

Nimic nu este altfel.

Ajung în acelaşi loc.

Cu raniţa în spate.

Cu sunetele şi culorile aceluiaşi peisaj.

Cu undiţa în mâini, eliberez nailon.

Pluta de tuleu este alta.

Ca şi cârligul.

Ca şi gândacii.

Cerul, temperatura, aceleaşi.

Arunc, trag de nailon.

Pluta se opreşte în acelaşi loc.

De data aceasta n-o mai slăbesc din ochi!

Cât să fi trecut?

2-3 minute, cât am privit rândul trecut împrejur.

Da.

Pluta se mişcă din nou.

Ce viteză capătă!

Firul, eliberat din palme, activează bobina.

Pluta ajunge în larg, până nu se mai vede!

Uluitor!

Extraordinar!

Ca tras la indigo, scenariul s-a repetat întocmai.

Ce să fac?

Ce să fac, să aibă alt final?

Trag din greu, parcă mai hotărât ca rândul trecut!

Dar şi prudent, să nu se rupă iarăşi!

Timpul, poate identic, reface fază cu fază, evenimentul.

Chiar până la secvenţa cu botul şi coada!

Mreana!

Mreana, din nou la întâlnire!

În acelaşi loc!

La aceeaşi oră!

Fantastic!

Care-i realitatea, totuşi?

Iată, abia reuşesc să ţin peştele la suprafaţă, acolo la cei 6-7 metri depărtare, în valurile puternice!

Se repetă şi faza cu saltul înapoi.

Dar acum, pregătit instinctual, cedez.

Cedez fir, metru cu metru.

Până ajunge în mijlocul râului.

În mijlocul repezişului.

Unde se opreşte.

Cum, se opreşte?

Surprinzător!

Nu mai trage!

Atunci, pot trage eu, de fir?

Încerc.

Încerc şi iar încerc.

Degeaba.

Parcă s-a agăţat, chiar într-un butuc!

Oricât am încercat, n-am mai reuşit să mişc din loc peştele, de acolo unde a ajuns.

Hotărârea, iarăşi brusc, din subconştient, a apărut şi a preluat comanda!

Am tras cu putere, cu nailonul înfăşurat pe braţ.

Cu undiţa la orizontală.

Până s-a rupt.

În definitiv, am venit să pescuiesc cleni, nu să mă lupt cu mreana.

Ciudata şi enorma mreană.

Degustătoare de gândaci de Colorado, preferinţa clenilor.

Ştiu şi de ce s-a rupt acum nailonul.

Pentru că mreana a reuşit să ajungă în bârlogul ei, de sub plăcile de gresie, din mijlocul Mureşului.

Unde, este şi acum, liberă şi stăpână!

12 ianuarie 2016

Câmpia Turzii