#20 Ţărmul cu furnici

de V. Umbreanu

- Hai la barcăă!!!

Strigătul meu, sparse liniştea din jur şi sperie ţărcile de pe sălcii.

Venind de la haltă, pe cărarea navetiştilor, n-am întâlnit pe nimeni.

Nici din tren n-au coborât pentru Noşlac.

În afară de mine, pescarul obişnuit cu aceste locuri, de când am renunţat la altele.

La strigătul matinal, mi-a răspuns, din spate, de lângă coliba paznicului de la ferma legumicolă, iarăşi, câinele, ca şi adineaori.

În faţă, Mureşul curge lin, cu insuliţele de spumă de la repeziş.

Cablul de oţel, aproape că atinge mijlocul râului.

Când mă pregăteam să repet chemarea, uşa gheretei se dădu la o parte şi, printre ramurile tufelor, l-am zărit pe barcagiu.

Frecându-se la ochi, privi în direcţia ţărmului, să aprecieze călătorii.

Cred că l-am trezit, cu greu, din somn.

La suprafaţa apei, clenuţii şi, mai ales albişoarele, făceau cercuri, în căutarea micului dejun.

În timp ce zornăitul lanţului anunţa pornirea ambarcaţiunii, prin faţă a trecut perechea de pescăruşi albaştri, comunicând cu ţipetele ascuţite.

Aşa a început ziua de pescuit.

După ce l-am salutat şi m-a recunoscut, în timpul traversării, am făcut schimb de informaţii.

Despre peşti şi pescari.

Una dintre ele m-a uimit, prin gradul de neverosimilitate.

- S-o prins, mai zilele trecute, o ştiucă de 11 kile!

- La ce momeală?

- La blinker!

Trăgea ritmic de cablu, povestindu-mi tărăşenia.

Scripetele, cuminte, îl urma din spate, vrăjit şi el de întâmplare.

Când am ajuns la puntea din scânduri, mă întrebă unde merg, în sus sau în jos?

Trecând peste marginea bărcii metalice, în timp ce o ţinea pe loc, i-am dat răspunsul.

- Merg în sus, spre balastieră şi mai departe, că n-am mai fost de mult pe-acolo!

Şi imediat:

- Plătesc taxa la întoarcere!

Urc panta cu treptele săpate în mal şi îi depăşesc locuinţa.

Oare unde-i căţelul, că nu m-a lătrat de la început?

Urmez cărarea prelungă, dintre sălcii, care duce în comuna dispusă pe terasa Mureşului.

Văd, peste coroana copacilor, turlele bisericii.

La intrarea în zona cu ierburi, ca un luminiş în luncă, părăsesc cărarea şi mă îndrept înspre râu.

Cunosc locurile bine.

Aici, ţărmul înalt, cu un repeziş puternic, mă tentează pentru clenii care-l au în stăpânire.

Cele câteva ore petrecute în zonă, mi-au adus puţine reuşite.

Câţiva cleni au ajuns în răcitorul din raniţă, apreciind broscuţele din cârlig.

Cu undiţa în mâna dreaptă, părăsesc ţărmul şi, tot pe cărare, ajung în apropierea balastierei.

Trec podeţul cu apa care se scurge din zona instalaţiilor şi ocolesc grămezile de pietriş.

Aici sunt mai atent, pentru câinii care se simt deranjaţi de străinii de tot felul.

Acum, nici unul nu m-a simţit.

Uşurat, trec mai departe şi intru printre sălcii.

Jos, din loc în loc, sunt mormane de frunze uscate.

Ştiu de la cine!

De mai multe ori i-am întâlnit, pe aceşti muncitori împletitori de nuiele.

Acestea sunt urmele activităţii lor şi, din păcate, puţin rentabile.

Ajuns pe ţărm, mă simt obligat să fac o pauză, pauza de masă.

De când n-am mai mâncat?

De la ora 6!

Ceai cu pâine cu unt şi gem.

Pescuind, n-am simţit foamea, dar acum, golul cu senzaţia de sfârşeală, mă opreşte pe loc.

Arunc în repezişul moderat şi trag pluta lângă mal.

Las undiţa jos şi raniţa la fel.

Când punga cu mâncare ajunge în iarbă, scot o sticlă de plastic cu apă şi mă spăl pe mâini.

Şi acum păţesc acelaşi lucru.

În timp ce iau amiaza cu poftă, vârful undiţei tresare, din cauza clenilor.

Cu gura plină iau undiţa şi urmăresc pluta, agitată.

Înţep şi peste câteva clipe, cleanul se zbate lângă raniţă.

Altă broscuţă în cârlig şi arunc din nou.

Din nou mă spăl pe palme şi reiau mestecatul.

Ca întotdeauna, foamea mă deranjează la pescuit!

Din cauza timpului pierdut.

Aşa că, de multe ori, renunţ ca să mai mănânc.

De aceea, în anii cu multe zile petrecute la pescuit, slăbesc 2-3 kilograme.

Dar, le recuperez iarna!

Am scăpat de amiază şi părăsesc locul, pentru a urca pe cursul Mureşului, către gat.

La alte ascunzişuri ale clenilor.

Mă opresc dincolo de ultimele sălcii.

Aici sălciile sunt scunde iar ţărmul înalt nisipos.

Iată, ultima salcie căzută în apă, odată cu porţiunea de mal.

Şi înainte de ea şi după ea, sunt câteva zone cu mici peninsule de pietriş

Rămase din perioada viiturilor.

Acum, Mureşul fiind scăzut, trebuie să pescuiesc înălţând pluta.

Raniţa ajunge la picioare, cu minciogul nefolosit, legat de ea.

Potrivesc pluta de tuleu, aranjez broscuţa din cârlig şi desfăşor nailon de pe bobină.

Arunc la câţiva metri şi trag spre mal, până pluta rămâne nemişcată.

Aştept şi privesc în jur.

În amonte, apa Mureşului căzând peste pragul argilos, răspândeşte un zgomot de cascadă.

Acolo, în vâltori, câţiva tineri se scaldă.

Strigă, hârjonindu-se şi stropindu-se.

Privesc pluta nemişcată.

Prin spate, pe drumul de care, trece o căruţă.

Atunci, simt în cizme, pe sub pantalonii de doc, mişcări de insecte.

Brusc, îmi amintesc de ce!

Furnicile!

Aici este ţărmul cu furnici.

Jos, prin iarba aproape uscată, pământul nisipos este plin de găuri.

Iar locatarele, furnicile, mişună peste tot.

Las undiţa jos şi mă îndepărtez câţiva paşi pentru a-mi scoate cizmele.

Şi pentru a le scutura de furnici.

Furnicile de-aici sunt mari şi negre.

Şi înţepătoare, până la durere.

Revin la undiţă dar observ că imediat mi se urcă altele pe cizme.

Ce să fac?

Ideea salvatoare vine imediat.

Să mă mişc!

Să-mi mişc continuu picioarele, cu cizme cu tot, bineînţeles!

Dar asta înseamnă să tropăiesc!

Bine, dar atunci fac zgomot, fac să vibreze ţărmul.

Şi peştii, avertizaţi, se vor îndepărta!

În timp ce mă lupt cu furnicile, vârful undiţei este smucit din loc.

Iau undiţa în mâini şi văd pluta trasă cu putere către salcie.

Înţep şi eu cu putere şi scot firul cu cârligul gol!

Mi-a luat broscuţa.

Furnicile au ajuns iarăşi sub pantaloni.

Jos, parcă sunt tot mai multe!

Ce să fac?

Nu pot pleca, pentru că aici sunt peşti, sunt cleni.

Mă lovesc peste pantaloni şi peste cizme, cu palma liberă, în timp ce cu cealaltă ţin undiţa.

Din plasa de la şold scot ciorapul cu broscuţe şi, în viteză, aleg una pe care o înfig în cârlig.

Arunc din nou şi trag pluta înspre mal.

Furnicile sunt la picioare.

Mă pişcă!

Dau cu palma liberă, lovindu-mă cât mai puternic.

Să le omor!

Privesc pluta.

Iată!

Iarăşi se mişcă, întâi încet, apoi o ia către salcie.

Dacă o las prea mult mi se duce sub ea şi mi se agaţă!

Trag cu putere, ridicând undiţa!

Scot firul gol, din nou.

Gândul se iveşte pe ecranul minţii.

Că aici peştele este flămând.

Că este obişnuit cu broaştele.

Că este spaţiul lui, locul lui.

Pe care-l cunoaşte bine!

Dau din picioare, în timp ce încarc a treia broscuţă.

Furnicile mă înnebunesc, nu glumă!

Văd raniţa plină de ele!

Cred că au ajuns şi la mâncarea rămasă!

Privesc pluta.

O privesc şi sper că se va repeta figura, figurile.

Într-adevăr, ca şi trasă la indigo, pluta urmează aceeaşi cale.

Către salcie!

Acum o las, o las mai mult.

Iată, se adânceşte, trecând de salcia cu pricina.

Înţep cu putere!

Undiţa, brusc, se arcueşte.

Aproape că se face un semicerc.

Nailonul, tras cu putere, se deplasează către larg.

Am prins un peşte mare!

Senzaţia aceasta n-am mai avut-o de mult!

Bobina eliberează fir până când, gândesc reflex, ajunge.

Stopat din fuga către largul Mureşului, peştele încă nu se vede.

Apa, destul de adâncă, îl ascunde.

Trag de nailon, metru cu metru, până când, o coadă mare şi vânătă, apare arcuită din adânc.

Somnul!

Somnul este acolo.

Trăgând şi smucind, căutând să scape din cârlig, nu poate să ajungă departe.

Totuşi, mâinile, de acum, mai sigure, îl trag tot mai aproape.

Acum, dă din coadă vizibil.

Iată şi capul, cu gura căscată.

Cu mustăţile agitate.

Minutele de zbatere l-au obosit.

Aşa ajunge la malul cu pietriş, nemişcat.

Trec secundele de încordare, fără să mai simt furnicile.

Totuşi, ce să fac?

Eu stau pe ţărmul înalt, de aproape un metru şi jumătate.

Cu undiţa în mâini.

Până la el mai sunt vreo 2-3 metri de prundiş

Să sar?

Dar cum să-l scot?

Îmi aduc aminte de minciog.

Ce bine că-l am!

Cu o mână ţin undiţa cu somnul.

Cu somnul nemişcat.

Cu gura care înghite aer.

Cu cealaltă mână desfac raniţa, iau minciogul, pe care-l arunc înspre somn.

Atunci, trezit din amorţeala surprizei, face un salt înapoi.

Firul, cedează un pic, dar îl reţine.

Este agăţat bine!

Recuperez nailon şi sar pe prundiş, atent să nu cad.

Să nu scap undiţa.

Să nu simtă o şansă a eliberării.

Încă liniştit, somnul stă cu gura afară din apă.

Recuperez nailon şi ridic undiţa la poziţie verticală.

Peştele, calm.

Cu mâna stângă apuc coada minciogului meu, din plasă de perdea, şi îl afund în apă, dincolo de somn.

Cred că l-am atins, căci a început să se zbată cu putere, făcându-mă să aplec undiţa.

Simţind o slăbire a firului, îşi măreşte mişcările, făcând valuri, cu coada răsucită în toate părţile.

Mâna cu minciogul neputând să-l cuprindă, cu un salt vertical surprinzător, scapă din cârlig.

Simţind imediat eliberarea, i-a trecut rapid furia şi, cu mişcări încete, chiar graţioase, lovind cu coada apele mai liniştite, dispare în adânc.

Ce-a simţit pescarul?

Nu aveţi decât să vă puneţi în locul lui!

27 decembrie 2015

Câmpia Turzii