#19 Balta

de V. Umbreanu

Când îmi propun ceva, fac.

Nu numai la pescuit.

În cazul de faţă este vorba de mica baltă, să nu-i zic lac, dintre şosea şi Mureş.

De ani de zile, de câte ori treceam prin zonă, din timp, aşteptam să mai văd balta.

Localizată fiind în curba ultimă înainte de intrarea în Luduş, nu mă răbdam să nu arunc o privire, prin geam, spre ea.

La început nu mă gândeam la originea bălţii.

Să fii fost acţiunile repetate ale râului, la creşterile de nivel, mai ales primăvara?

Soarta ei mi-a apărut pe neaşteptate pe ecranul minţii!

Vechea şosea, de la Cheţani către Luduş, urca dealul învecinat.

Noua şosea, actuala, a fost construită spre dreapta, în lunca Mureşului, prin asanarea mlaştinilor, vizibile şi astăzi în stânga.

Aşa-mi explic izolarea actuală şi forma sa, oarecum în paralel cu râul.

Oricum, luciul ei, cu sălciile de pe maluri, cu papura din unele locuri, îmi înfierbânta imaginaţia.

Oare ce peşti conţine adâncul ei?

De câteva ori, am zărit, din fuga maşinii, câţiva pescari.

Dar, în majoritatea cazurilor părea pustie, nefrecventată de pasionaţii cu undiţe.

Cred că aşa s-a cristalizat planul, în ani şi ani de acumulări.

Până concentraţia a trecut pragul critic.

Adică, să pescuiesc în ea.

Acum sunt într-o maşină, luată ocazional, din faţa Clubului Muncitoresc.

Bagajele, făcute din seară.

Undiţa, legată cu minciogul.

Momeala, mămăligă şi râme roşii.

Trecem prin localităţi cu viteză normală.

Şoferul acesta, deşi tânăr şi tăcut, respectă legile.

Aşa mă simt bine, în siguranţă.

Ieşim din Cheţani şi urcăm mica pantă.

Încep să simt vibraţia nerăbdării.

Mă foiesc pe banchetă, cu raniţa pe genunchi şi cu undiţa alături.

Nu mai avem mult de mers.

Se vede Mureşul, în dreapta.

Dincolo de parapetul prelung al şoselei, balta mea.

Şoferul mă priveşte şi-i zic:

- Aici puteţi opri!

Frânează şi trage pe dreapta.

Plătesc şi cobor, urându-i drum bun.

Răsuflu uşurat.

De când aştept aceste momente!

Trec peste parapet şi privesc mai bine suprafaţa.

Urmăresc locurile.

Da, mai trebuie să mă deplasez pe panta înierbată.

Până la capătul bălţii, înspre oraş.

De acolo voi începe pescuitul.

Ajuns, debarc raniţa şi asamblez undiţa.

Încă de aseară, bobina cu nailon de 0,25 este montată la locul ei.

Pluta conică.

Foiţa de plumb.

Cârligul nr.4.

Caut mămăliga pentru momit şi, după ce mărunţesc un bulgăre, arunc la câţiva metri.

Până se adună caraşii voi pescui cu râme roşii.

Pentru bibani sau ce va veni.

Aşa am început, practic, ziua de pescuit.

Timpul însă trece fără semnalul plutei.

Mai aproape şi mai departe, în larg.

Mai la dreapta şi mai la stânga.

Nimic.

Potrivesc adâncimea, mai mare, mai mică.

Nimic.

Schimb momeala.

Iau mămăliga şi o frământ cu degetele, înmuind-o cu apă din baltă.

Arunc şi câteva bobiţe, împrejur.

Nimic.

Încep să mă întreb.

Oare are balta peşte?

Dacă nu are, aşa se explică raritatea pescarilor zăriţi.

Tot eu îmi răspund.

Nu se poate să nu exisate peşti în baltă!

Trebuie doar să încerc şi să aştept.

Nu asta este soarta fiecărui pescar?

Abia pe la amiază am prins primul peşte.

Cu râmă.

Un biban.

Un biban cât palma.

Ştiind că bibanii nu trăiesc mult în coşul din apă, îl plasez în răcitorul portativ, jerpelit de deceniile trăite.

Schimb locurile.

Trec pe malul dinspre Mureş, cu o zonă tampon, cu denivelări şi cu sălcii.

Râme şi mămăligă în cârlig.

Câteva ore, iarăşi, trec fără rezultat.

În stânga, Mureşul, cu apele cam tulburi, dar nu crescute faţă de nivelul obişnuit.

Să fie poluare?

Schimb iarăşi locurile.

Ajung în zona cea mai îngustă, un adevărat istm, între baltă şi râu.

Nici un metru lăţime!

Şi doar o palmă, înălţimea malului despărţitor.

Sigur, pe aici, când creşte nivelul Mureşului, apa acestuia inundă balta!

Depun raniţa şi reiau momitul cu mămăligă.

Acelaşi sistem.

Până este găsită de peşti mâncarea, pescuiesc iarăşi cu râme.

Trece timp până mai prin un biban.

Schimb cu mămăligă.

Cu răbdarea pusă la încercare, privesc în spate, spre Mureş.

Pe partea dinspre oraş, câţiva pescari, în zona deversorului unui canal.

Pe cer apar câţiva nori stratus, dar căldura de sfârşit de vară este plăcută.

Privesc pluta în continuare.

Şi, minune!

Se mişcă şi se scufundă.

Prind primul caras.

Aha!

Sunt şi caraşi în baltă.

Scot din raniţă plasa croşetată de mama, din fir de plastic alb, şi, cu peştele în ea, se udă, în sfârşit!

În minutele următoare, numărul caraşilor creşte, acolo în plasă.

Mă liniştesc.

Mai arunc în apă câteva cocoloaşe de mămăligă şi aştept.

Aştept ca pescuitul să intre în normalitate.

Dar, parcă revine întrebarea.

Mai are balta peşte?

Privesc ceasul, în mod reflex.

Ce mă fac?

Sunt în plină după-amiază şi nu am mai mult de o jumătate de kilogram, rezultat.

Din cauza acalmiei, privesc spre şosea, unde traficul s-a înteţit.

Mămăliga înmuiată mi se desprinde din cârlig frecvent şi trebuie să o înlocuiesc.

Aşa momesc în adânc, în mod suplimentar.

Obişnuit să văd pluta nemişcată, mă surprinde agitaţia ei.

În sfârşit, alt peşte!

Atent, chiar emoţionat, urmăresc jocul ei.

Ceva îmi spune că nu este caras.

Iată, pluta se învârte, apoi ajunge la orizontală.

Sigur, peştele a înghiţit momeala, cu cârlig cu tot, ridicând-o fără să ştie.

Brusc, pluta se scufundă, luând-o către largul bălţii!

Atunci, tot brusc, în mod reflex, ridic undiţa, contrând.

Să fii văzut şi să nu crezi urmarea.

Tras către suprafaţă, adus de firul de nailon, crapul uriaş se trezeşte în aer, cu gura deschisă!

Valuri şi stropi de apă, împrejur.

Fără să-l pot manevra, de surpriză, se simte lăsat liber.

Trăgând de fir, se întoarce de pe o parte pe alta, eliberându-se.

Cu gura căscată, eu, nu mai am ce face decât să-l privesc, năuc, lovind apa cu coada, cum dispare în baltă.

Şi eu, care mă îndoiam de prezenţa peştilor în ea!

24 decembrie 2015

Câmpia Turzii