#18 Oaia

de V. Umbreanu

Cobor din camion la intrarea în Cuci şi trântesc portiera.

Astăzi am planificat, iarăşi, un pescuit la clean, cu broscuţe.

Las străduţa în urmă şi mă grăbesc spre podul de cale ferată.

S-a făcut deja lumină şi ştiu că este faza de hrănit clenii.

Am stat cam mult la oprirea unei maşini de ocazie, aşa că trebuie să recuperez timpul pierdut.

Cizmele se udă de la roua dimineţii.

Încă n-au ajuns vitele la păşune.

Las raniţa în iarbă şi montez undiţa.

Scot din raniţă plasa de şold, în care ţin clenii prinşi, cam o jumătate de oră, după care se vor răcori de la gheaţa din răcitor.

Din buzunarul stâng al raniţei extrag un ciorăpel cu broscuţe.

Una ajunge în cârlig.

Plasa la şold, ciorăpelul în plasă, raniţa în spate şi undiţa în mâini.

Aşa încep pescuitul de lângă bolovanii din apă.

Lumea, cu problemele ei, mai simple sau mai complexe, dispare.

Cerul senin şi apele Mureşului limpezi.

Ce-mi mai trebuie?

Doar să tragă peştii, clenii!

Minutele, trec.

Atenţia, trează.

Răbdarea, ca de obicei, la nivelul cel mai ridicat.

Doar peştii, lipsesc de la întâlnire.

Pietrele au rămas în urmă.

Încerc lângă tufişurile de la poalele dealului.

Ajung la repeziş.

Apoi, la insuliţa de la intrarea în Orosia.

Nimic!

Nici o trăsătură!

Neliniştit, urmez cărarea de la marginea grădinilor şi mă grăbesc să trec de sat.

În apa lină şi scăzută, văd ciubere şi butoaie.

Stoluri de gâşte se grăbesc să mă salute.

Gâscanii, în special.

Ca şi cei câţiva căţei, din curţile cu garduri de nuiele.

După ultima grădină ies în zona liberă, cu cele câteva sălcii.

Aici reîncep pescuitul.

Prima broscuţă, vlăguită de atâtea aruncări şi recuperări, atârnă în cârlig.

O mai potrivesc şi mai adaug una.

Acum, încărcătura trebuie să fie mai tentantă!

Pentru cine?

Peştii n-o caută şi, deci, n-o găsesc.

În schimb, pe mine, foamea de mult m-a avertizat.

Să mă opresc şi să îi dau satisfacţie.

Asta şi fac.

Undiţa ajunge pe iarbă.

Raniţa, lângă ea, ca şi plasa cu broaştele.

Cobor malul nu prea înalt şi îmi spăl mâinile şi faţa.

Aşezat pe iarbă, mă ospătez cu prima porţie.

Pâine cu unt şi gogoşari din grădină.

Cam mici şi încă verzi.

Atent la plută, aud de nu prea departe nişte zgomote.

Cunoscute.

Sărituri de peşte.

În sfârşit!

S-au trezit peştii!

Şi li-e foame!

Grăbit să termin cu mâncarea, ciulesc urechile.

Aştept să mai aud semnalele.

Beau apă din sticlă şi strâng şnurul raniţei.

Într-adevăr, acolo, mai la vale, dincolo de tufele de salcie, se repetă zgomotul.

Ştiu ce am de făcut.

Plasa la şold.

Raniţa în spate.

Undiţa în mâini.

Mă grăbesc într-acolo.

Atent la paşi.

Să nu calc apăsat, ci uşor.

Prudent.

Ştiu cât de sensibili sunt peştii!

Mai am de făcut câţiva paşi, dar mă opresc.

De ce?

Nasul.

Nasul mă avertizează.

Cu mirosul.

Mirosul de hoit!

Sunt şi mai atent.

Înaintez şi mai prudent.

Când, mă opresc brusc.

Un sunet neobişnuit de puternic m-a făcut să mă opresc.

Ce peşte poate să facă o asemenea săritură?

Iată, se văd valuri, care se propagă de la locul cu pricina!

Valuri, în cercuri, în toate părţile!

Ca şi duhoarea!

Mă apropii cu maximă prudenţă!

Să nu fac zgomot.

Să nu mă vadă, acum, cum este apa de limpede!

Ce somn trebuie să fie!

Ca să surprindă peştişorii, momeala vie.

Ce răpitor este somnul!

Dar acum, în timpul amiezii?

Cam rar se întâmplă aşa ceva!

Mai eliberez câţiva paşi.

Prudenţi.

Şi eu, mascat de răchita din faţă.

Când văd cum arată locul, mă opresc iarăşi, stupefiat.

Ce este acolo?

Extraordinar!

Aşa ceva n-am mai văzut, niciodată!

Chiar pe marginea Mureşului, un cadavru, un hoit.

După mărimea corpului şi a resturilor de blană, recunosc animalul.

Dar, mai ales după craniu.

Cu oasele şi dinţii rânjiţi.

Cu ochii bulbucaţi în orbite.

Cu smocurile de lână pe craniu.

Cu labele din faţă pe malul nămolos.

Cu cele din spate în apă.

Dar, spectacolul era la apogeu, cu larvele şi cu muştele roind pe deasupra.

Cu sutele.

Cu miile.

Văd şi acum, în memorie, cum se rostogolesc în apa limpede, larvele de muşte.

Albe şi gălbui.

Cu muştele verzi şi albastre, ca nişte elicoptere rapide.

Spectacolul era întregit de zecile de peştişori, roind şi ei la această mană cerească.

Albişoare şi clenuţi, întrecându-se să captureze, în vraiştea foamei naturale.

Chiar atunci, un răpitor se năpusti şi cu săritura lui din adânc, produse panică în rândul micilor profitori.

Cred că a fost un clean.

Abia atunci mă trezesc, ca dintr-un vis subit.

Eliberând nailon de pe bobină, lansez lângă hoit, mica mea ofertă.

Broscuţele.

Şi într-adevăr, n-am avut timp să număr până la 10, că pluta de tuleu a luat-o la goană.

Urmarea?

Înţepătură şi captură reuşită!

Un clean de câteva sute de grame.

Ajuns în plasa de la şold şi încărcând cârligul cu o altă momeală, repet aruncarea.

Chiar lângă cadavru.

Unde, s-a restabilit foiala peştişorilor.

Aşa aştept, cu o emoţie în creştere graduală.

Cred că n-a trecut o jumătate de minut şi pluta a repetat figura.

Las fir.

Las fir, din bobină.

Pluta, dispărând în viteză spre larg, obligă la reacţia instinctivă.

Undiţa se arcuieşte şi aproape că mi se smulge din mâini.

Nailonul eliberat din bobină, o face să se rotească nebuneşte.

Febrilitatea pune stăpânire pe mine.

Să prind firul şi să-l opresc!

Cred că montura a ajuns dincolo de mijlocul râului, când am reuşit oprirea.

Dar, o mişcare neaşteptat de puternică, s-a opus acestei reţineri şi am auzit pocnetul nailonului.

Chiar din zona mâinilor care-l ţineau.

Nailon de 0,40!

Cu undiţa în mâini, stau privind în gol.

Acolo, spre larg.

Unde a dispărut peştele.

Somnul.

Câte kilograme ar fi avut?

Mai contează?

Mai mult decât dezamăgit, părăsesc locul dezastrului.

Cu hoitul plin de larve şi de muşte.

Cu peştişorii care încep să mişune din nou.

Cu oaia ajunsă, cine ştie cum, un centru de activitate.

Ecologică, nu?

Epilog, pseudosalvator.

În continuare, reluând pescuitul, am ajuns lângă o baltă, aproape de malul nămolos al Mureşului, din care am capturat, cu minciogul, un crăpcean de un kilogram.

Doar spre seară, pluta a mai fost deranjată de câţiva cleni.

Fiecare zi este deosebită, în felul ei, şi nimic nu se repetă la fel.

Şi la pescuit ca în viaţă, în general.

24 decembrie 2015

Câmpia Turzii