#17 Cârligul de mreană

de V. Umbreanu

Norocul mi-a surâs încă o dată!

Sculat dimineaţa la ora 4, trezit brusc de soneria ceasului, îmi amintesc de ce.

Să merg la pescuit!

Fiul meu, nici nu s-a mişcat alături.

Ce bine!

Fiind duminică, încă de aseară mi-am făcut bagajele.

Raniţa plină şi undiţa de bambus, pregătite în antreu.

Mă îmbrac repede şi merg în bucătărie.Aprind becul şi-mi încălzesc laptele, în crăticioara roşie cu buline albe.

Apare mama în baie, trezită totuşi, oricât m-am ferit să fac zgomot.

- Ai grijă să nu păţeşti ceva, Mureşul este periculos!

Ştiu, am auzit multe şi am şi văzut accidente.

O asigur că voi fi atent la ţărmurile înalte.

De când am divorţat, tot a doua duminică merg la pescuit.

La Arieş ori la Mureş.

În cealaltă duminică, mă ocup de Alcor.

Filme, plimbări, discuţii.

Înainte de a pleca, trec prin baie şi ajuns în camera femeilor, îmi iau rămas bun.

Şi bunica-i trează.

Ies din casă şi închid uşa.

Afară, cerul cu stele şi aer răcoros, de august.

Ajung repede lângă Clubul Muncitoresc, la şosea, unde stau la ocazie.

Foarte repede opreşte o dubiţă de Mureş.

Aici este norocul!

Satisfăcut că voi ajunge devreme.

Şoferul tăcut, îmi convine şi mie.

Las gândurile libere.

Acasă, ai mei, dorm.

Sunt liniştit.

Mă aşteaptă o zi în natură.

Trecem prin satele adormite, în viteză.

Duminică dimineaţa traficul este redus.

Când ajungem la Luduş, nerăbdarea apare din umbră.

Simt că salivez.

Urcăm panta dealului, cu curbele sale, apoi, după scurt timp, coborâm şi trecem podul peste Mureş.

Urmează Cuci şi apoi Iernut, unde voi coborî la ieşire, spre Cipău.

Graba mea îl influenţează şi pe şofer.

Când cobor la marginea orăşelului, începe să se lumineze înspre răsărit.

Cunosc drumul.

Am mai fost în zona barajului, cu moara de apă şi canalul.

M-a adus un pescar mai vârstnic şi mi-au plăcut locurile.

Mrene, cleni şi somni.

Acum ştiu că Mureşul este tulbure, după ploile de la începutul săptămânii.

Când ajung la moară s-a şi făcut ziuă.

Sub baraj, pescuiesc doi bărbaţi, la plumb.

Mă hotărăsc pentru canal.

Trec puntea şi mă eliberez de raniţă.

Montez undiţa, pregătită de acasă, pentru pescuitul cu greutate.

Din raniţă scot cutia de lemn de pe răcitor şi iau două râme negre, dintre cele mai mici.

Astfel, trag de nailon de pe bobina veche, care se dispune în cercuri pe iarba malului, şi arunc în canal.

Repezişul preia încărcătura şi o aduce la margine.

Aşa a început pescuitul.

În primele ore, câteva mrene au ajuns pe gheaţa răcitorului Guban, după care n-au mai tras.

Pescarii de sub baraj au păţit acelaşi lucru.

Trecând pe lângă mine, cu undiţele adunate, mi-au arătat plasele cu câteva mrene.

Erau localnici.

Fiind pauză, mă hotărăsc să mănânc.

Micul dejun, rapid digerat, foamea mă obligă la o altă energizare.

Ştiu ce voi face după aceea, voi trece Mureşul prin repeziş, apoi, după un kilometru bun, voi încerca la Râpă, la Râpa Iernutului.

Într-un sfert de oră, feliile de pâine cu untură şi doi gogoşari, mi-au reîncărcat bateriile.

Strâng undiţa şi cu raniţa în spate, cobor la Mureş, în zona repezişului.

Cunosc adâncimea şi viteza.

Am mai trecut pe-aici, dincolo.

Oprit, las bagajele pe prundiş, şi mă dezbrac, rămânând gol, după ce, în prealabil, am privit în jur.

Cizmele cu şosetele ajung în raniţă şi aceasta, din nou în spate.

Astfel trec Mureşul, cu undiţa în mâna dreaptă, călcând atent cu tălpile pe fundul apei.

Ajuns dincolo, mă îmbrac repede şi, încălţat cu cizmele, urc panta ţărmului şi pornesc la drum.

Trec pe lângă cele câteva case, salutat de câinii din fiecare curte.

S-a făcut cald.

Mă opresc şi-mi scot pulovărul, care ajunge în raniţă.

Ridic mânecile cămăşii cadrilate şi astfel, înviorat, reiau traseul, printre culturile agricole.

Trag clopotele bisericilor.

Credincioşii ies de la slujbe.

Eu, în catedrala naturii, enormă, merg mai departe, eliberat de gânduri.

Aşa ajung în zona Râpei, unde râul, de milioane de ani, erodează argila dealului.

Ca şi acum, doar că nivelul abia a crescut cu un sfert de metru.

Ca şi în alte câteva dăţi, sunt impresionat de acest sector, rar întâlnit.

Albia Mureşului se îngustează la mai puţin de 10 metri şi apa devine suspect de lină.

Chiar şi acum, cu puţinul debit crescut.

Calc foarte prudent mai departe, după cele

câteva sălcii crescute aici.

De la înălţime, straturile de argilă, fărâmiţate de vânturi şi ploi, alunecă în jos, ca nişte grohotişuri.

Cărarea, făcută de pescari, abia permite să calci.

Privirea, în mod reflex, ia în considerare adâncimea probabilă, foarte mare.

6,7,8,9,10 metri?

Nu-ţi vine să te gândeşti la cum te descurci, alunecând acolo!

Dar şi ce somni sălăşluiesc în adânc!

Ajuns într-o zonă mai sigură, mă opresc, hotărât să pescuiesc.

Raniţa, pe puţina iarbă.

Desfăşor fir de pe bobină şi lansez până lângă celălalt mal.

Surpriză, deşi aşteptată!

Plumbul ajunge sub picioarele mele.

Uluitor!

Stabilizat acolo, râmele negre sunt oferta mea pentru cei ce le apreciază.

În mod deosebit.

Mrenele şi somnii.

Rămas bine înfipt în cizme, aştept.

Minutele trec.

Liniştea amiezii.

Aerul cald.

Doar câteva păsări, cântă mai sus, zburând şi revenind.

Ştiu, sunt prigoriile, care se hrănesc, prinzând din zbor, albine şi viespi.

Cuiburile lor, săpate în lutul dealului, le feresc de duşmani.

Stând aşa, apare prima mişcare la vârful de corn al undiţei.

Slabă, ca o tatonare.

Devin foarte atent.

Chiar încordat.

Emoţia mă năpădeşte.

Dar dacă?

Iarăşi, o mişcare.

Mai fermă.

Ceva mai puternică.

Sigur, acolo jos, cineva gustă râmele.

Poate le încearcă întâi cu mustăţile!

Mustăţile, lungi şi cartilaginoase.

Iarăşi o pauză.

Câteva secunde.

Apoi, apucate puternic, plumbul este târât spre larg şi firul mi se smulge din palme!

Reacţia mea, promptă!

Poate prea promptă!

Undiţa curbată, trasă cu putere.

Ca de un mecanism.

Ca de o forţă care mă depăşeşte!

Apoi, brusc, undiţa revine la normal.

Dreaptă.

Eliberată de forţa anterioară.

Ce s-a întâmplat?

Surprins, recuperez nailonul, de 0,6.

Nailonul face roate la picioare.

După un timp, evident pierdut, apare şi plumbul, din apa tulbure, gălbuie.

După plumb, la cele două palme distanţă, apare şi cârligul.

Care cârlig?

Acum nu mai arată a cârlig.

Cârligul este drept!

Fără nici o curbură.

Vertical, în prelungirea nailonului rezistent.

Cu vârful ascuţit, îndreptat în jos.

Şi fără râme, bineînţeles.

Privesc arătarea şi nu pot descrie starea pe care o trăiesc.

Şi totuşi, neavând cum să îndrept desfăşurarea evenimentului, va trebui să reiau pescuitul.

Dar nu cu un asemenea cârlig de mreană, din care mai am câteva în trusă.

Şi acestea, fabricate în uzină.

Mă înfior doar gândindu-mă la scena din adâncul Râpei, scenă la care am participat ca un pescar amator.

Doar.

Din păcate!

23 decembrie 2015

Câmpia Turzii