#16 Nu-mi vine a crede

de V. Umbreanu

- Cobor înainte de pod!

Şoferul camionului, dă din cap şi frânează, fără să forţeze.

Pe dreapta este loc suficient, unde începe drumul către curba Mureşului, printre cele câteva case.

După ce plătesc, cobor cu raniţa şi cu legătura undiţei cu minciogul.

Salut şoferul şi trântesc portiera.

Păşind pe drumeag, las în urmă amintirile groaznice ale divorţului, cu rănile încă necicatrizate bine, încă dureroase.

Deşi, avocatul a avut dreptate.

După un an, voi începe să uit, să mă vindec.

Să elimin din corp toxina.

Toxina răutăţii umane.

Acum, trecând prin faţa gardurilor, în timp ce câinii mă latră, simt cum mă inundă liniştea.

Liniştea unei trăiri în natură.

Mă apropii de curbă.

Acolo, jos, între sălcii, unde apa freatică năclăieşte argila, văd doi pescari, aşezaţi pe scaunele pliante.

Cu undiţele pe crăcane, sporovăiesc în limba lor.

Ungureşte.

Cred că i-am mai întâlnit în zonă.

Aşa sunt şi eu.

Atras de locurile de pescuit favorabile, revin iarăşi şi iarăşi.

Trec mai departe, fără să-i conturb.

Părăsesc drumul, unde începe curba de 90º şi înaintez pe cărarea din iarbă.

Se văd urmele, unde-i iarba călcată.

Ştiu.

Aici mă opresc.

Las raniţa jos şi desfac undiţa de lângă minciog, unindu-i segmentele.

Două de bambus, cu spicul de corn.

Derulez nailonul de pe bobină şi potrivesc pluta de tuleu la aproape un metru de cârligul

nr. 4.

Din cutiile de chibrituri cu momeală iau gândacii de Colorado şi cosaşii, încărcând cârligul.

Cutiile ajung în buzunarul stâng.

În cel drept am briceagul şi batista.

Cu sacoşa împletită pe umăr, cobor cu atenţie malul înalt, argilos, până pe nisipul micii plaje.

Aşa începe pescuitul la clean.

Apa, nici limpede, nici tulbure, cu o nuanţă de gri.

Asta nu-i a bună!

Ştiu.

De la fostele ploi din zona pârâului Niraj.

Pescarii din stânga, comentează apariţia mea.

Intru în apă, până la limita cizmelor.

Lansez şi recuperez.

Lansez şi aştept.

Apa, purtând încărcătura, cu plumbul şi cârligul, o opreşte din când în când.

Aştept.

Aştept să tragă.

Minutele trec fără rezultat.

Sunt lămurit.

Am mai trecut prin asemenea momente.

Mă hotărăsc să plec.

Să plec spre pod.

Recuperez firul şi ies din apă, urcând pe ţărm, lângă bagaje.

Încărcat cu ele, mă deplasez către podul de cale ferată, dintre Bogata şi Cuci.

Cunosc locurile bine.

Iată, mă opresc înainte de pod, înainte de rămăşiţele stâlpilor din apă.

Voi încerca şi aici.

Eliberat din nou, cu undiţa reiau pescuitul.

Minutele trec şi aici tot aşa.

Nu trage deloc.

Nu se văd, nici la suprafaţă, mişcări ale peştilor.

Deşi vremea este favorabilă.

Cerul senin.

Aerul cald.

Apa, apa este de vină!

Soarele, în spate, coboară către apus.

Se aude un zgomot, un huruit.

Da, este trenul.

Trenul Războieni-Târgu Mureş de după-amiază.

Când revine liniştea, o iau din loc iarăşi.

Trec pe sub pod şi privesc locurile.

Sălcii.

Rămăşiţe uscate în apă.

Izvorul de sub pod.

Pe malul celălalt, vite la păscut.

Tot acolo, o maşină pe păşune şi un pescar, pescuind la greutate.

Jos, deasupra râului, trec doi pescăruşi albaştri, comunicând.

Brusc, simt foamea, ca un gol tensionat în adânc.

Ştiu ce voi face.

Mă voi opri, mai la vale, în dreptul pietrelor de pe celălalt mal.

Să schimb pluta cu plumbul, dar cu cealaltă bobină, cu nailon de 0,6.

Să încerc la mreană, cu râme negre.

Şi să iau cina.

Planificat şi realizat.

În timp ce undiţa priponită stă lângă mine, mănânc liniştit.

Pâine cu untură şi ceapă verde din grădină.

Aud cum ciurdarul mână vitele către casă, ajutat de căţelul negru.

Cu gura plină, văd vârful undiţei tresărind de câteva ori.

Înţep cu putere şi simt peştele prins în cârlig.

Nu este mare.

Recuperez fără grabă şi scot prima mreană, mai mult mrenuţă.

Ajunsă în răcitorul Guban, încarc iarăşi cârligul cu râme şi lansez.

Cobor la apă să-mi spăl mâinile.

Finalizez cina şi beau apă din sticlă.

Soarele a apus şi încep să zboare ţânţarii.

Mai prind o mreană, după care mă pregătesc de noapte.

Raniţa rămâne doar cu răcitorul.

Alături, pulovărul, pelerina, fularul şi basca.

Ciupica ajunge lângă răcitor.

Acum începe magia pescuitului de noapte.

Sus, pe boltă, stelele.

Alături, cutia de lemn, cu râmele.

Cu pelerina, peste pulovăr.

Cu fularul şi basca peste urechi.

Rezemat de raniţă.

Cu undiţa în mâini.

Stau şi aştept.

Tresărirea undiţei, la vârf.

În întunericul cu forme bănuite.

Dealul în faţă.

Sălciile, cu braţele lor nemişcate.

Un ţipăt de pasăre nocturnă.

Câte un ţânţar, tot mai rar.

Mi se închid pleoapele.

Gânduri fără contur.

Schimb poziţia picioarelor.

Şi a gâtului.

Acolo, dincolo de dealul Orosiei, un halou de lumină slabă.

Nu m-a trezit nici un peşte.

Poate, un vis, dispărut fără urmă.

Aerul răcoros, cu un început de briză.

Dar, somnul revine.

Pleoapele, se apropie.

Când mă trezesc a doua oară, trenul a făcut-o, de la pod.

Ritmicitatea vagoanelor de marfă.

Sacadată.

Câte vagoane au fost?

Altădată le număram.

30, până la 36.

Se face ziuă.

Totul din jur îşi recapătă formele.

Deasupra râului, o bănuială de ceaţă.

Vapori ridicaţi din apa caldă, în aerul răcoros.

Efectul termocentralei.

Recuperez nailonul, ridicat în picioare.

În capăt, cârligul gol.

Peştii cei mici au ciugulit râmele.

Mrenuţele şi porcuşorii.

Alte râme şi arunc până la mijloc.

Plumbul se opreşte şi începe aşteptarea.

Îmi reiau poziţia, cu raniţa în loc de pernă.

Nu mai adorm, somnul a dispărut.

Aştept peştii treziţi să-şi caute micul dejun.

Aştept degeaba.

Soarele, răsărit de deasupra dealului, încălzeşte pământul şi aerul.

Las undiţa în iarbă.

Mă debarasez de pelerină, udă în interior.

Scot şi fularul.

Sorb apă din sticlă şi aud coropşniţele din cutia cu sertăraşe.

Aşa apare ideea, soluţia.

Soluţia de avarie.

Să schimb momeala.

Zis şi făcut.

Arunc râmele din cârlig şi tai nailonul cu briceagul.

Ştiu ce voi face.

Schimb şi cârligul.

În loc de cel pentru mreană voi pune altul, pentru somn.

Aleg din cutia cu cârlige pe cel mai mare!

Are aproape 4 cm., este alb, din oţel, mi-a rămas moştenire de la tata.

Cred că a fost realizat în uzină.

Încerc vârful cu degetul cel mare.

Destul de ascuţit.

Îl leg la capătul firului şi depun trusa în raniţă.

Acum vine rândul coropişniţelor.

Oare de ce nu le-am încercat şi noaptea?

Chestie de inspiraţie!

Două coropişniţe dolofane încarcă, la limită, cârligul.

Noul cârlig.

Privesc ceasul de pe mâna stângă.

Aproape ora 10.

Verific nailonul de jos, să nu mi se încurce, să nu facă noduri.

Balansez un pic undiţa şi, noua momeală ajunge în mijlocul Mureşului.

Se opreşte plumbul, undeva.

Mai recuperez firul şi trag de el, până simt plumbul.

Stau, cu undiţa în mâini, privind împrejur.

Ceaţa s-a evaporat.

Păsările, active în sălcii.

Dinspre Orosia, se apropie un cârd de gâşte, până la repeziş.

Sus, pe coama dealului, unde se află drumul, se văd câteva căruţe.

În stânga, dinspre pod, vitele mugesc şi căţelul negru latră.

Undiţa în mâini, nemişcată.

Tocmai când vroiam să mă aşez în iarbă, lângă raniţă, am simţit mişcarea.

Mişcarea de la vârful undiţei.

Uşoară la început.

Ca o schimbare a plumbului, luat de curentul de apă, din afund.

Apoi, trasă cu mai multă putere.

Am încremenit!

De emoţie.

De când aşteptam să se întâmple!?

Presiunea creşte.

Eliberez fir, la cererea de la capăt.

Coropişniţele.

Şi-au făcut datoria.

Cu aromele lor, de gunoi.

Iată, nailonul tras cu putere, capătă viteză!

Mă mişc şi eu, spre graniţa malului înalt.

Când, fără nici un ordin, mâinile, care ţin undiţa, o trag cu putere înapoi!

Vârful se curbează!

Nailonul taie apa!

Peştele, cu o forţă incredibilă, readuce undiţa în poziţia inţială.

Bobina cedează fir, cu sunetul ei metalic.

Degeaba încerc să o opresc şi să recuperez firul, căci forţa de tracţiune mă depăşeşte.

Firul de 0,6 ştiu că este foarte rezistent.

Nu ca cel de plută, de 0,4.

Cedez fir şi observ că peştele ajunge aproape de celălalt mal.

Atunci, cu toată forţa braţelor, îl opresc.

Dar, dintr-o dată, simt că nailonul este liber.

Numai cu plumbul, fără peşte.

Surprins, chiar îngrozit de deznodământ, recuperez în neştire firul, firul de 0,6, până, cu ultimul segment, cu plumbul, ajunge sus, pe mal, balansând în faţa mea.

Uimire totală!

Plumbul, acolo, deasupra foiţei opritoare.

Cârligul, în schimb, lipseşte!

Ba nu!

Iau cu palma stângă obiectul.

Rămăşiţa din cârlig.

Cea legată de nailon!

Dar cealaltă?

Cealaltă, curbă, cu vârful ascuţit, lipseşte.

Cum se poate?

Cum să se rupă un asemenea cârlig?

Gros, alb, de oţel!

Privesc şi nu-mi vine a crede.

22 decembrie 2015

Câmpia Turzii