#15 Prima filă

de V. Umbreanu

Zilele cu ploi, în sfârşit, s-au încheiat.

Acum, în mijlocul toamnei, este destul de cald şi, deşi naveta zilnică la Turda mă oboseşte, salvarea vine tot de la pescuit.

M-am înţeles cu prietenul meu, M., să mergem cu bicicletele, duminică, la Luna, pe Arieş.

Sâmbătă, după masa de amiază, am strâns din berc râmele negre.

Locul acela, cu nisipul umed, dintre plopi, încă este al meu, numai al meu.

L-am descoperit acum câţiva ani, când tata avea nevoie de multă momeală, pentru Mureş.

Acum, pedalăm toţi patru pe şosea.

Am plecat târziu, din cauză că au dorit să vină şi ceilalţi bărbaţi din familia prietenului.

Adică, tatăl său şi fratele mai mare.

Norocul meu că tata, şi el pescar pasionat, a preferat să joace şah la Club, cu partenerul său Volente.

Aşa că mi-a rămas mie bicicleta Ideal, românească.

Ieşind din orăşelul nostru şi terminându-se asfaltul, pedalăm în şir indian pe şoseaua pietruită.

Cerul, acoperit de nori.

De-o parte şi de alta, lanurile de porumb, de pe care s-au cules ştiuleţii.

Fără să vorbim, în scrâşnetul roţilor pe drum, înaintăm ritmic.

Trecem de primele case ale comunei învecinate şi vedem apele Arieşului.

Aici, dinspre Moara din Şes, râul nostru repede se apropie de zona mai înaltă, în care se văd straturile de argilă.

Acolo jos, ca o râpă, cu un repeziş, este locul preferat al mrenelor.

Locanicii îi spun "La Mocuţa".

Atenţi la trafic, deşi, până acum n-am prea întâlnit maşini, cotim la stânga, pe prima uliţă a comunei.

Coborâm printre casele ţărăneşti şi ajungem repede în zona sălciilor.

Vedem nivelul crescut al râului, normal, după ploile din ultimele zile.

Sunt crescute cu mai mult de o jumătate de metru şi sunt tulburi.

După ce ne descărcăm vehiculele de bagaje şi de undiţe, ni le rezemăm, una lângă alta, de o salcie bătrână, cu scorburi.

După o tăcere îndelungată, bătrânul pescar, de multe ori hâtru, ne provoacă la discuţie:

- Ia să vă văd, măi băieţi, de ce sunteţi în stare!

Şi ne arată, bulboanele de alături, cu vârtejuri şi spumă, cu crengi, aduse de ape.

Şi continuă:

- Până acum v-aţi tot lăudat cu clenii şi mrenele prinse, fără să vi le vadă cineva, dar acum eu vă voi fi judecătorul!

Râzând şi privindu-ne pe rând, sfârşi trăgând cu ochiul.

M-a amuzat, ca şi în alte dăţi, tatăl prietenilor mei, cum ne trata cu îngăduinţă, cu suspiciune, dar şi cu o duioşie părintească.

Băiatul, cel mai mare dintre noi, deja muncitor în uzină, schimbă vorba, grăbindu-ne:

- Să lăsăm vorba şi să ne alegem locurile!

Locuri erau destule.

Acum, fiind duminică după prânz, nu mai era nici un alt pescar în zonă.

Pescarul glumeţ se opri într-un loc iar eu, la vreo zece metri în susul râului, tot între două sălcii bătrâne.

Ceilalţi doi, mai la vale.

În tăcerea restabilită, ca şi pe şosea, pregătesc undiţa cu vârf de oţel a lui tata.

Plumbul, foiţa şi cârligul, la capătul firului de nailon.

Bobina, cu frână de mână, construită de tata în uzină.

Firul, destul de gros, procurat în anii trecuţi de la Cluj.

Scot din raniţa galbenă, cam pătată, cutia cu râme, extrag două şi le încarc în cârlig.

Cum se răsucesc într-o parte şi alta, îmi închipuiesc reacţia peştilor, ajunşi în apropiere.

Mă grăbesc.

Desfăşor de pe bobină vreo zece metri, jos, lângă pantofi.

Încă nu am cizme şi ale tatei îmi sunt prea mari.

Balansez plumbul şi lansez în apa adâncă, dintre sălcii.

Plumbul, luat de apele repezi, este adus spre ţărm, unde ajunge la fund.

Recuperez din fir şi mişc plumbul, asigurându-mă că nu s-a agăţat de ceva.

Liniştit, încep să aştept, privind peste tot.

Apele învolburate.

Sălciile, din care cade câte-o frunză.

Pescarii, înainte, cu undiţele în mâini.

Cerul înnorat.

Iarba udă şi noroiul de pe cărare.

Din când în când, îmi schimb greutatea, de pe un picior pe altul.

Aştept.

Minutele trec şi, la vârful undiţei, nu apare nici o mişcare, nici o tresărire.

De la ceilalţi pescari, nici un cuvânt, nici un zgomot.

Acalmie.

Oare de ce nu trag peştii?

Altă dată, după câteva minute, peştii găseau momeala, găseau râmele în mişcare şi încercau să se hrănească.

Mrenele, mai mari sau mai mici.

Acum, nimic!

Oare cât timp să fii trecut?

Parcă, lumina zilei se estompează.

Va veni seara.

Oare să schimb locul, să scot şi să arunc din nou?

În faţă, tatăl băieţilor strigă satisfăcut:

- Acum voi scoate primul peşte, voi ce faceţi?

Într-adevăr, văd o mreană zbătându-se pe mal, în iarbă.

Gândesc.

Ce norocos este bătrânul pescar!

Indispus, trag de fir, dar, totul se modifică.

Brusc, plumbul şi cârligul cu momeală, sunt luate cu o forţă nemaiîntâlnită de mine, vreodată.

Degetele nu pot reţine nailonul!

Bobina, forţată să deruleze firul!

Undiţa, aproape că mi-este smulsă din mână!

Prind firul.

Opresc iureşul din apă.

Ţin cu putere peştele!

Când, ţiu!

Nailonul se rupe, cu un sunet ascuţit!

Dispare în râu.

Rămas, cu undiţa în mâini, privesc, năuc, peisajul.

Râul, curge mai departe.

Sălciile, alături.

Pescarii, în faţă.

Strig, în sfârşit, cu toate puterile glasului:

- Mi-a rupt nailonul, mi-a rupt nailonul!!

La care, primesc, din faţă, răspunsul:

- Fii serios, nu ţi-a rupt nimeni nailonul!

- Ba da, ba da, am vrut să schimb locul, când a luat-o spre larg!

- Nici vorbă, te înşeli, ţi s-a agăţat în rădăcini!

- Ba nu, a fost un peşte, un somn uriaş!

Din nou, râzând în hohote, îmi dă răspunsul de mai înainte:

- Au fost rădăcini sau un butuc, n-a fost nici un somn!

Jignit că nu sunt crezut, n-am mai răspuns la explicaţiile dânsului, mai ales că şi prietenii mei, de mai departe, se amuzau de explicaţiile tatălui lor.

Stau pe loc şi parcă visez.

Un vis urât.

Dar, rememorez, automat, evenimentul.

Caut să capăt un răspuns.

Un răspuns la nedumerirea mea.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

Ce se putea întâmpla, acolo, în apa adâncă?

Aproape o oră, cu plumbul nemişcat.

Cu râmele neatinse.

În înserarea care se apropia.

Cu ochii minţii reconstituiesc realitatea.

Bănuită.

Dar logică.

Peştele.

Somnul bătrân.

Cum se apropie.

Cum se apropie de momeală.

Momeala, care are un miros.

Ajuns la mustăţile peştelui.

Percepute.

Descoperite.

Iată, cum se apropie.

Fără grabă.

Dar flămând!

Cum descoperă râmele.

Cum deschide gura.

Cum le înghite, cu cârlig cu tot.

Şi apoi?

Apoi, cum le gustă.

Cum le savurează.

Cum le înghite.

Fără să se mai mişte.

Fără să se deplaseze.

Fără să tragă de fir.

Şi de plumb.

Aşa trebuie să fii fost!

Minute şi minute, cu cele două râme.

Mari şi grase.

Vii şi zemoase.

Când, cineva sau ceva intervine.

Să-i ia râmele!

Să i le smulgă din gură.

Sau din stomac.

Reacţia?

Normală!

Să o ia la fugă.

Să înnoate spre larg.

Să scape cu hrana.

Filmul, cu secvenţele lui, pe ecranul minţii mele.

Nailonul.

Nailonul este de vină.

Cine ştie dacă n-a avut o defecţiune!

Dacă n-a avut calitatea cerută de marcă!

Timpul.

Timpul a trecut, s-a scurs.

Dar, întâmplarea, rămasă în amintire, s-a transformat într-o analiză.

Care, ataşată la experienţele din viitor, a căpătat sentinţa autentică.

La care nu se poate face recurs.

Aşa o şi certific prin scris.

Aşa va deveni filă la dosar, prima filă de la dosarul ratărilor, a marilor ratări.

20 decembrie 2015

Câmpia Turzii