#14 Ciorba de caraşi

de V. Umbreanu

Ajuns în Mangalia, cu acceleratul de noapte, din gară aflu repede unde-i drumul spre rezervaţie.

Iată-mă, cu rucsacul albastru cu cadrul de aluminiu, singur, pe calea prăfuită.

Ştiu, pe-aici plouă rar.

În zare se profilează liziera pădurii.

Pas cu pas, înviorat, după noaptea nedormită, mă apropii.

Ajuns în faţa porţii, citesc emoţionat cuvintele "Rezervaţia Pădurea Hagieni"!

De când am aflat de ea, cu microclimatul sudic, cu vegetaţia semimediteraneană, mă şi vedeam alergând după fluturi, ziua şi colectându-i pe cei nocturni, la becul electric.

Deşi, acum, ştiu că zilele pentru această pasiune sunt numărate.

Am ajuns să-mi descopăr limitele.

Asta, ca o paranteză a viitorului.

În singurătatea deplasării, în răcoarea pădurii, ştiam că drumul trebuia să mă ducă la sediu, la clădirea ofcială.

Încă de la Cluj am aflat traseul, locul clădirii şi numele inginerului silvic.

Mulţi colecţionari au vizitat zona, unii cu multă experienţă şi pregătire ştiinţifică.

În plus, dotaţi cu aparatură performantă.

Nu ca mine, un amator, pe treapta de jos a posibilităţilor financiare.

Dar, perseverent, mă avânt înainte.

Ajuns la sediu, fac cunoştinţă cu responsabilul silvic şi-i comunic rugăminţile mele.

Să cutreier domeniul rezervaţiei ziua şi să colectez exemplare nocturne, la becul clădirii.

În a 3-a zi, voi părăsi localitatea, întorcându-mă în Transilvania.

Mă priveşte cu oarecare rezervă, prin comparaţie cu adevăraţii colecţionari, în special cei din Bucureşti.

Plusez, spunând că voi plăti consumul curentului electric.

Poate că acest aspect, practic, l-a hotărât să-şi dea acordul.

L-am asigurat că am rezerve de hrană (pâine, slănină,ceapă, biscuiţi şi rahat) şi nu voi conturba cu nimic activitatea din rezervaţie.

Mi-a şi spus că, în următoarele zile, nu va fi prezent în clădire pentru că va supraveghea lucrările de împădurire dintr-o parte marginală.

În final, mi-a arătat unde să ascund cheia, când voi lipsi din clădire.

Când să plece, îi înmânez costul aproximativ al folosirii luminii pe noapte.

Mi-a urat şedere fructuoasă.

Ştia că, mai ales noaptea, în rezervaţie zboară fluturi din sudul Europei şi chiar din Orientul Apropiat.

Mă pregătesc rapid de aventură.

Din rucsacul cu cadru, extrag unul mai mic, moştenit de la tata, în care introduc ustensilele trebuincioase.

Cutia cu polistiren, acele, plicurile, sticluţa cu apă amoniacală, seringile, cutia cu salteluţele de vată pentru plicuri.

Mai pun două pachete cu biscuiţi şi sticla pentru apă.

Iau raniţa în spate, plasa de evelin în mână şi ies, închizând uşa cu cheia, pe care o ascund la locul ei.

Merg la fântână şi-mi umplu sticla cu apă, dar şi beau din cana roşie, cu lanţ.

Aşa pornesc în acţiune.

Orele s-au scurs într-o stare de nedescris!

Parcă eram într-o altă ţară, cu un alt mediu.

Singur.

Pe drumuri şi pe cărări.

Prin ierburi şi prin pâlcuri de pădure.

La vânătoare de fluturi.

Totuşi, către seară, a trebuit să mă întorc.

Să descopăr traseul de întoarcere.

Ars de soare.

Obosit.

Flămând.

Ce-au fost cei câţiva biscuiţi?

Ce-a fost litrul de apă?

Ajuns lângă sediu, descopăr podeţul peste pârâu, curgând limpede la vale.

Cred că din apă de irigaţii.

Mă pregătesc să realizez instalaţia nocturnă.

Înainte să se însereze.

Deşi foamea îmi consumă ultimele energii.

În criză de timp, totuşi, am reuşit.

Cearceaful, între cei doi pari, găsiţi în preajmă.

Becul de 300w, legat pe alt par, înfipt în faţa pânzei.

Ştecherul, înfipt în priza din clădire.

Toate ustensilele, întinse pe iarbă.

Abia apoi, să iau cina cea de toate zilele.

Cu apa în final, compensând cantitatea redusă din zi.

Nu uit să mă tamponez cu spirt medicinal, pe faţă, pe gât şi pe braţe, zone înroşite de radaţia solară.

Deşi obosit, închipuiţi-vă următoarele ore, la pândă, lângă instalaţie, pentru capturile preţioase!

Aproape tot ce zbura nu exista la noi, în Ardeal.

Pleoapele, aproape de epuizare, mă usturau.

La fântână, apa rece reuşea să pot prelungi agonia.

Mult după miezul nopţii, trebuie să mă opresc.

Duc totul în clădire şi întrerup curentul.

Mă culc pe jos, cu capul rezemat de raniţa mică.

Surprinzător, mă trezesc chiar când zorii bat la fereastră!

Înviorat, cu oboseala trimisă la hotarele corpului.

Ies afară cu gândul să mă spăl pe faţă, la fântână, dar, ce să vezi?

Acolo, pe podeţul de peste pârâu, un băietan pescuia!

Ca atras de un magnet, ajung repede acolo şi facem cunoştinţă.

Eu, profesor de biologie din Transilvania, la "pescuit" de fluturi.

El, cu părinţii, muncitori silvici în rezervaţie, veniţi din judeţul Teleorman.

De multe zile, practic toată vara, muncesc şi locuiesc aici, în sudul Dobrogei.

Iar acum, dis-de-dimineaţă, prinde caraşi, pentru mâncarea de la amiază şi chiar de la cină.

Uluitor!

Cu undiţa simplă.

Un băţ, doi metri de fir, pluta, micul plumb şi cârligul.

În plasa de sub podeţ se zbăteau deja câţiva caraşi.

Eu am uitat de fluturi, ca pescar din cea mai fragedă copilărie şi priveam nerăbdător să intru în acţiune.

Ca să vezi!

Scoate din buzunar un fir de rezervă, eu numai să-mi caut un băţ!

Merg la raniţă, iau briceagul şi foarte rapid găsesc ceeea ce-mi trebuie.

Un băţ de un metru şi jumătate.

Leg firul la capăt şi merg la raniţă pentru momeală, miezul de pâine.

Scobesc pâinea, iau miezul şi, cu apă, îl înmoi, transformându-l ca hrană pentru caraşi.

Să fii văzut ce întrecere a urmat, între cei doi pescari!

Să fii văzut cum veneau caraşii, în apa limpede, nu mai mari de două palme!

Abia la ora 8, când soarele ajunsese destul de sus, m-am oprit şi eu şi celălat pescar.

El, aproape că a umplut plasa cu peşti, acolo, priponită de podeţ

Eu, privindu-mi grămada de caraşi din iarbă, am zis, ia să-i număr!

Erau peste 80 de peşti, cei mai mulţi cât palma, dar câţiva atingeau şi 400 de grame.

Calculele mele de pescar indicau aproape 5 kilograme!

Sigur, i-am oferit prada, nici nu se putea altfel, eu ce puteam face cu ei?

Atunci am aflat de reţeta mamei lui.

Peştii, fără solzi şi fără măruntaie, erau preparaţi la ceaun, într-o ciorbă deosebită.

După spusele tânărului.

Dar, eu, cer o lămurire:

- Cum, voi nu scoateţi branhiile din peşti?

- Nu, mama pregăteşte ciorba cu urechile peştilor, şi iese una foarte gustoasă!

Apoi, cu regret, trebuie să plec, să-mi continui întregirea colecţiei.

Însă, adolescentul, care în timpul pescuitului fredona o aceeaşi melodie, îmi face o invitaţie la masă:

- Veniţi şi d-voastră la amiază, la ciorba de caraşi!

- Mulţumesc, dar n-o să pot veni, mai am mult teren de cercetat!

Aşa ne-am despărţit.

El, plecând în tabăra muncitorilor silvici. Eu, luându-mi ustensilele, la vânătoarea de fluturi.

Ca şi cu o zi înainte.

Până seara.

Cina.

Apoi, aşteptarea la lampă.

Dar, n-am mai rezistat mult şi a trebuit să mă culc.

Să dorm, să mă feresc de epuizare.

Ca şi de insolaţie.

Dimineaţa, m-am trezit la aceeaşi oră mult mai odihnit.

Ajuns afară, bineînţeles că a urmat partea de revanşă a pescuitului.

În doi.

La podeţ.

Acum, cu apa puţin mai tulbure.

Tot cu pâine.

Tot până la ora 8.

Câţi caraşi am prins?

Aproape 60!

3 kilograme.

La despărţire, ştiam că nici acum nu pot onora invitaţia.

La ciorba de peşte.

Cu branhii cu tot.

Mai aveam de căutat într-o altă parte.

Apoi, să revin la sediu şi să-mi fac bagajele, desfăcând şi instalaţia.

Pentru întoarcere.

Şi acum, după atâtea zeci de ani, regret că n-am gustat ciorba de caraşi à la Teleorman!

16 decembrie 2015

Câmpia Turzii