#12 Înţelegerea

de V. Umbreanu

Ieşim din Zau.

În stânga, panta dealului, unde se ţine târgul săptămânal.

În dreapta, drumul către sediul pescăriei, dincolo de calea ferată.

Rulăm pe şosea către locul de pescuit.

Prietenul meu, N., la volan, alături, sora sa, şi ea pescăriţă.

Cu o zi înainte ne-am întâlnit în Piaţa Mică şi am stat de vorbă.

Despre pescuit, bineînţeles.

Pe unde am mai fost, ce-am mai prins.

Aşa m-a invitat să pescuim, astăzi, în lacul Bujor 2, spre care ne îndreptăm acum.

Nu sunt singur.

L-am luat şi pe Mugur, un fost elev de la Şcoala Nr.2, prezenţă cu care a fost de acord de la început.

Iată, am şi ajuns.

Părăsim şoseaua şi rulăm pe drumul cu gropi, depăşim calea ferată şi oprim lângă clădirea dărăpănată de lângă lac.

Mai sunt două maşini parcate.

Când coborâm vedem pescarii înainte, între trestii.

Fiecare îşi ia bagajele şi uneltele.

Fraţii se instalează pe dig, lângă magazie.

Noi, ceilalţi doi pescari, înaintăm pe dig până la capăt, trecând de deversor.

Mă eliberez de raniţă.

Ne pregătim undiţele.

Minciogul, alături.

Într-o pungă de plastic pun mămăligă de momit, o cutie cu râme şi o plasă de ţinut peştii în apă, toate pentru mai tânărul pescar.

Poate să pescuiască unde doreşte!

Eu, fărâmiţez doi bulgări de mămăligă şi-i arunc în apa lacului.

În cârlig punem râme, până caraşii sau crapii vor găsi momeala.

Trec orele, fără să ne deranjeze prea mult peştii.

Abia am prins câţiva caraşi, ca palma de mari.

Încă n-a venit paznicul pentru taxă.

Am pregătit banii.

Mugur schimbă locul de pescuit, încercând pe canalul cu apa deversată.

Trece timpul.

Este amiază.

Hotărăsc să consumăm sanvişurile pregătite de mama lui Mugur.

După ce luăm gura de apă finală, îi propun elevului meu să părăsim zona şi să mergem la capătul canalului, înaintea podului de cale ferată.

- Mergem acolo pentru că am avut rezultate bune de fiecare dată!

Şi, explic, în continuare:

- Acolo, apa este numai bună de pescuit, între trestii!

De acord amândoi, cu raniţa în spate, cu plasa cu cei câţiva caraşi şi cu undiţele, revenim lângă maşină, anunţându-l pe şofer unde ne ducem.

Aflu că nici ei n-au prea prins caraşi.

Oprit locului, îl întreb:

- La ce oră este plecarea acasă?

Răspunsul imediat:

.- Pe la ora 6, depinde de peşti!

Intervin, din nou:

- Noi nu vom depăşi podul, când hotărăşti să plecăm, anunţă-ne!

Răspunsul şoferului:

- Bineînţeles că te-anunţ, că nu-i aşa departe!

Astfel, înţelegerea fiind garantată, mă grăbesc să-l ajung pe Mugur, spre locul de pescuit.

Privesc cerul.

Dacă dimineaţă era senin, acum, norii se profilează către NV, dincolo de dealuri.

Iată, explicaţia posibilă.

De ce nu trag peştii, la nici o momeală!

Mugur s-a instalat deja, lângă mica insulă.

Eu, depăşindu-l, mă opresc în locul unde am mai pescuit, pe canal, între trestii.

Raniţa, cu răcitorul portativ în ea, o depun lângă trestii, în iarbă.

Extrag din pungă mămăligă, din care, bucăţele cât nucile, ajung în mijlocul canalului.

Apoi, coşul cu cei câţiva caraşi, îl duc prin apă până la limita cizmelor şi-l priponesc de ţăruşul de salcie.

Revenit, iau un bulgăre de mămăligă şi-l înmoi cu apă, până ajunge la starea ideală, găsită de experienţa îndelungată.

Mă eliberez de fâş şi rămân doar cu pulovărul.

S-a făcut cald.

Încă, lumina puternică mă face să cobor cozorocul şepcuţei.

Totuşi, din spate, norii mă îngrijorează.

Mugur mă strigă, anunţându-mă că prinde caraşi, aproape unul după altul.

Mai ales la mămăligă!

Încep şi eu să pescuiesc.

Într-adevăr, caraşii trag, mai ales la mămăligă.

Cu distanţa de trei palme, între pluta de tuleu şi cârlig, acolo, la mijlocul canalului, în realitate un pârâu între cele două lacuri.

Jos, lângă cizme, plasa de perdea opreşte caraşii să reajungă în libertate.

Ce agitaţie fac, imediat după ce ajung lângă ceilalţi!

Orele trec pe nesimţite, când se aude primul tunet.

Mă întorc şi văd cerul complet înnorat, cu norii coborând parcă peste dealurile înverzite.

Ce păcat!

Ies din apă, lăsând undiţa să plutească.

Ajuns la raniţă, dezleg şnurul şi extrag pelerina şi umbrela, care ajung peste fâş, lângă raniţă.

Intru din nou în apă şi, de lângă coşul cu peşti, aduc la mal minciogul.

Vântul, care în ultima oră şi-a făcut apariţia, acum, se înteţeşte.

Încă un tunet!

Norii din spate, din negri, s-au făcut cenuşii.

Clar.

Acolo plouă, nu glumă!

Îl strig pe Mugur, pregătindu-l pentru ce ne aşteaptă.

- Când începe ploaia, vino să ne apărăm cu pelerina şi cu umbrela!

Vântul, în rafale, aduce primele picături de ploaie.

Dar ce picături, parcă sunt gloanţe!

Tovarăşul meu de pescuit vine în goană, cu undiţa în mână.

Iau raniţa şi îmbrac fâşul.

- Stăm lângă calea ferată, să ne ocrotească!

Explicaţia mea, logică.

Ridicată cu doi metri, ne poate apăra de vânt şi de ploaie.

Stând aplecaţi, eu cu fâşul, el cu pelerina, sub umbrela desfăcută, privim natura dezlănţuită.

Valuri de ploaie, oblice, mânate de vânt.

Tunete şi fulgere, unele după altele.

Trestia şi papura, îndoite de forţele atmosferice.

Valuri neregulate, pe apa canalului.

Strigăte de copii, sus, pe dealul din faţă, la casele izolate.

Oricât ne ferim, stropii ne lovesc peste braţe şi peste picioare.

Pânza umbrelei păcăne sub loviturile ritmice.

Când mă gândeam la furtuna inoportună, la cât va ţine, brusc, totul încetează.

Vântul s-a domolit.

Descărcările electrice s-au îndepărtat.

Ploaia, abia dacă mai picură.

Cerul se luminează, spre bucuria noastră.

Dar aerul s-a răcit.

Ne ridicăm în picioare şi răsuflăm uşuraţi.

Normal, începem să pescuim.

Mugur, îmbrăcat cu pelerina, merge la locul său.

Eu, intru în apă, aruncând ceva mămăligă din nou.

Extraordinar!

Caraşii sunt tot acolo, aşteptând momeala care cade din cer.

Şi, fără să mă mai gândesc la timpul pierdut, din cauza ploii, savurez din plin mişcările plutei.

Caraşii care se apropie, prin aer, de palma care-i aşteaptă.

Coşul de la picioare se agită din nou.

Pluta, nici nu ajunge să se stabilizeze, că o şi porneşte din loc, trasă de peştii fugind cu momeala.

Preocupat de satisfacţia naturală, rar întâlnită în ultima vreme, pe neaşteptate, apare un gând.

O întrebare internă.

Care, mă face să las undiţa pe apă.

Să ies din canal şi să urc panta căii ferate.

Să privesc spre maşină.

Spre locul de parcare.

Parcă a fost un semnal!

Maşina, lipsă.

Dar privirea, în mod reflex, se îndreaptă către şosea şi ce vede?

Vede maşina.

Vede maşina cu care am venit la pescuit.Tocmai luase direcţia dintre drumeag şi şoseaua către Zau.

Fac semne cu mâna, cu ambele mâini.

Tot reflexe.

Cui?

Către cine?

Văd, siluetele de la bord.

Atât!

Ştiu că s-a terminat pescuitul.

Îl strig pe Mugur, care răspunde:

- Ce s-a întâmplat, nu mai pescuim?

Apare în fugă şi-i explic deznodământul.

Stăm pe terasamentul căii ferate şi privim în gol, peisajul.

Peisajul, cu înserarea iminentă.

A trecut ora de plecare.

Şi nu ne-a anunţat nimeni.

Cum a fost înţelegerea.

- Nu-i nimic Mugure, aşa sunt oamenii!

Explicaţia mea, după atâtea şi atâtea experienţe, dezamăgitoare.

Cu semenii.

Mai ales cu cei mai apropiaţi.

Aşa zişii prieteni, "prietenii".

- Strângem bagajele şi mergem la ocazie!

Zis şi făcut.

Peştii ajung în răcitor, peste cele două calupuri de gheaţă.

Undiţele desfăcute şi legate cu minciogul.

Pelerina şi umbrela, în raniţă.

Din punga de lapte, cu permisul de pescuit, iau o bancnotă de 10 lei, pentru drum.

Remarca automată:

- Cel puţin am făcut economii, n-a venit nimeni pentru taxă!

Iată-ne grăbiţi, ajunşi la şosea şi făcând semne cu mâna.

Trenul de seară trecuse, aşa că, singura speranţă este într-o ocazie.

Câteva maşini n-au oprit.

În zare, în dreapta, se vede un ARO.

Fac un pas pe şosea, cu mâna dreaptă ridicată.

Ca un salut.

Ca un strigăt de ajutor.

Maşina frânează brusc şi se opreşte.

Portiera se deschide şi suntem întrebaţi:

- Unde mergeţi, domnilor pescari?

Răspunsul, satisfăcut:

- La Luduş, la gară, să prindem trenul de la Târgu Mureş!

- Acolo merg şi eu dar nu-l prindeţi!

- Totuşi, poate că ajungem!

- Urcaţi, atunci!

Ne şi urcăm rapid iar maşina porneşte în trombă.

Ce cursă a fost!

Prin ce emoţii am trecut!

Şoferul, la finalul maturităţii, solid şi mustăcios.

Vorbind întruna cu clientul de alături.

Noi, pasagerii din spate, ne ţineam de barele de sub prelată.

Privind în faţă, aplecaţi.

Să vedem curbele.

Să facem faţă înclinărilor, vitezei.

Zau.

Tăureni.

Sânger.

Luduş.

Ce goană am trăit!

Dar, în Luduş, înainte de gară, bariera.

Opriţi, privim neputincioşi, trenul nostru.

Cum trece, frânând, spre staţie.

Privim acarul, tacticos, cum manevrează manivela.

Bariera, cum se ridică.

Din nou, un start pe măsură!

Frână la gară, lângă WC.

Dau cei 10 lei şi ieşim în fugă din vehicul.

În faţă, trenul se pune în mişcare.

Fugim spre tren, în timp ce, alături, impiegatul face semne mecanicului de locomotivă.

Trenul opreşte şi, în timp ce un conductor ne deschide uşa, noi urcăm mulţumindu-i.

Şi pentru impiegat şi pentru mecanic.

13 decembrie 2015

Câmpia Turzii