#11 Până se vede pluta

de V. Umbreanu

Vecinul de bloc D., de la scara E, mă invită într-o zi să merg la pescuit, cu o cunoştinţă de-a lui, pescar şi şofer.

Ştia că depind de alţii, când nu merg cu trenul.

M-a convins când a declarat că vom putea sta cât de târziu vrem.

Că şoferul, maghiar, I., nu are probleme seara, ca alţii, din cauza luminilor din trafic.

Atunci, exclam, într-o inspiraţie de moment:

- Putem pescui până se vede pluta?

Râzând, propunerea mea, cu interogaţie, l-a amuzat, dar, în principiu, m-a aprobat:

- Da, cred că este posibil!

Luând-o ca o aprobare, am decis să particip la acest pescuit.

Seara, am făcut pregătirile necesare.

Mămăligă, pentru momit şi pescuit.

Undiţa, verificată.

Raniţa, cu răcitorul înăuntru, cu trusa cârligelor şi plutelor.

Umbrela, pelerina.

După cină, ştirile de la televizor.

Am adormit târziu, ca deobicei.

Când a sunat ceasul, am continuat pregătirile: două porţii de mâncare, apă, gheaţa în răcitor, râmele din cutia de plastic, banii.

Micul dejun rapid: ceai, pâine cu unt şi gem.

Îmbrăcarea cu hainele de toamnă: pulovăr, geacă, pantaloni groşi, şosete duble, fular, bască, mănuşi, cizme.

Privesc ceasul.

Cobor la timp, să ajung la scara E.

Acolo, vecinul-prieten, cu ustensilele sale.

Moderne, nu ca ale mele.

Dar, nu asta contează.

Iată, apare maşina!

Încărcăm în portbagaj.

Legăm sus undiţele, cu sfori.

Intrăm, salutând.

Lângă şofer, urcă vecinul.

În spate, ajung lângă un alt pescar.

Pe drum, ceilalţi discută.

Râd şi spun bancuri.

Eu privesc pe geam şi simt cum mă transform.

Mă transform, din membru al civilizaţiei într-un fel de culegător-vânător.

Ce senzaţie plăcută!

Unii spun că-i efectul adrenalinei.

Ora pe traseu coincide cu zorii.

Când ajungem la Zau, şoferul parchează pe marginea şoselei, unde mai sunt multe maşini.

Mulţi pescari au ajuns de aseară şi au pescuit toată noaptea.

Şi acum unii stau în faţa jarului, în aerul rece al dimineţii.

Suntem pe Lacul Mare, la coada lacului, în zona podului de cale ferată.

Fiecare îşi ia bagajele şi undiţele şi se îndreaptă spre locurile preferate, libere, în afluenţa de pescari.

Eu, întreb, ca să mă asigur:

- Diseară, la ce oră ne întâlnim, la maşină?

Prietenul meu priveşte către şofer, explicându-i dorinţa mea:

- Domnul profesor vrea să pescuiască până se înserează, tu ce zici?

Răspunsul prompt:

- Sigur, dacă trag peştii, putem sta mai mult!

Tot eu insist:

- Pot pescui până se vede pluta?

Toţi râd înţelegători şi se îndreaptă spre pasajul de trecere peste calea ferată, unde tabla veche indică halta Bota Sat.

Asigurat de orizontul de pescuit al zilei, mă îndrept pe şosea până la digul dintre Lacul Mare şi Bujor 1.

Acolo, las raniţa jos, dezleg undiţa de minciog şi o pregătesc pentru aventură.

Orele următoare am încercat la deversor, lângă şosea şi pe Bujor 1.

N-au tras caraşii.

Sigur, apa mai rece şi momeala aruncată, ne cer răbdare.

Până se dezamorţesc peştii, până găsesc hrana, până se adună, cere timp.

Cei câţiva caraşi, din coşul meu străvechi, au ajuns în răcitor.

Aşa, oră cu oră, am încercat şi pe Lacul Mare, în zona cu salcâmi, şi pe Bujor 1, până aproape de celălalt pod de cale ferată, de peste Bujor 1.

Ceva nu este în regulă, am prins o zi nefavorabilă.

Poate se schimbă vremea, ştiind cât de sensibili sunt peştii la schimbarea presiunii aerului.

Trec podul de cale ferată şi mă hotărăsc să încerc pe canalul dintre Bujor 1 şi Bujor 2, unde, apa curgătoare, cu trestia şi papura de pe margini, oferă hrană pentru peşti.

Privesc ceasul de pe mâna stângă.

Ora 16,15.

O, mai am şanse până diseară!

Aşa încep pescuitul pe canal.

Momesc chiar în apropierea podului, pe primul culoar dintre trestii.

Până caraşii vor găsi mămăliga, pun râme în cârlig.

Şi, surpriză.

Trag şi la râmă şi la mămăligă!

Activez bucuros plasa, legând-o de o tulpină de papură îndoită, chiar lângă cizme.

Caraşii, unii chiar de 200 de grame, agită coşul, încropit din plasă de perdea.

Apune soarele, undeva departe dar, recunoscător şoferului, nu-mi pasă de scurgerea timpului.

Până trag caraşii.

Până văd pluta.

S-a întunecat şi au apărut stelele, dar pluta de tuleu se vede!

Extraordinar!

Se vede pluta şi la lumina stelelor!

Bucuros, chiar încântat, mă aplec să văd, acolo, la 5-6 metri, culoarea luminoasă a plutei, în reflexele cerului, în apa lină a canalului.

Să văd schimbarea de direcţie a plutei, cu caraşii în zonă.

Aud, jos, clipocitul apei din zona coşului.

Într-un târziu privesc ceasul şi ceea ce văd mă uimeşte.

Chiar mă îngrijorează!

Este trecut de ora 22!

Brusc, înţeleg că trebuie să mă opresc.

Ies din apă cu undiţa într-o mână şi cu coşul în alta.

Repede, caraşii ajung în răcitor.

Undiţa, desfăcută în grabă şi legată de minciog.

La drum, pe calea ferată, până trec de pod.

Apoi, între calea ferată şi Bujor 1, pe cărarea care se bănuieşte în iarbă.

Ajung la dig şi, de aici, pot merge mai repede.

Acum, apare întrebarea.

Dar dacă nu m-au aşteptat?

Nu m-au aşteptat şi au plecat, mai ales că, până seara, n-au prea tras peştii!

Nu pot să cred!

Dar este şi posibil.

Îngrijorat, ajung la şosea, unde mai sunt destule maşini parcate.

Când mă apropii de locul de dimineaţă, maşina noastră albă, deschisă la culoare, nu este acolo.

Locul este liber!

Câţiva şoferi, din jur, se pregătesc de plecare.

Îi întreb despre maşină, unul îşi aduce aminte că au plecat chiar când s-a înserat.

Neliniştit, abandonat, nu renunţ.

Nu renunţ la investigaţii.

Trec peste calea ferată şi triez pescarii de pe marginea lacului.

Dacă n-am reţinut bine culoarea maşinii şi locul de parcare?

Dacă s-au mutat?

Dacă vor veni să mă caute?

Întrebări şi căutări.

Revin la primul loc.

Pescarii de adineaori au plecat.

Maşinile sunt tot mai puţine.

Mă opresc şi înţeleg.

Au plecat.

Dar de ce nu m-au căutat?

Stau pe iarbă, lângă placa cu Bota Sat, gândindu-mă.

Liniştindu-mă.

Nu toţi pescarii sunt la fel.

Nu toţi oamenii sunt la fel.

Cine este ca mine?

Cine ar fi aşa de pătimaş?

Fanatic, nu?

Aşa se crede şi aşa se şi spune!

Poate că-i adevărat, din unghiul lor de vedere.

Dar din al meu?

Din al meu este pasiune, pasiune pură, dusă până la un extrem, dar care?

Mi s-a făcut foame.

Ce noroc, din cele două porţii de mâncare pregătite, doar una am consumat-o!

Stau lângă calea ferată, pe întuneric şi îmi refac energia prin pâinea cu unt şi feliile de gogoşari, întinse pe punga de plastic, alături de grămăjoara de sare.

Acum nu mă mai grăbesc.

Stau liniştit şi-mi termin cina.

Apa rece din sticla de Dorna.

Privesc cerul, cu stelele toate, la întâlnire.

Mă gândesc la caraşi, la caraşii din canal.

Dacă ştiam că ceilalţi pescari au plecat, poate mai rămâneam.

Să pescuiesc şi noaptea, chiar dacă nu mai vedeam pluta, doar la simţ sau la întâmplare.

Nu-i nimic, poate rândul viitor.

Acum ştiu ce am de făcut.

Să mă pregătesc pentru noapte.

Aici, lângă halta Bota Sat.

Din raniţă extrag pulovărul, fularul şi pelerina.

Mă dezbrac de fâş, iau pulovărul şi fâşul din nou.

Mă învelesc la gât cu fularul negru.

Trag basca peste urechi şi aranjez raniţa pe panta căii ferate, chiar pe cărare.

Aduc undiţa şi minciogul, alături de raniţă.

Mă întind, cu capul pe perna raniţei şi mă acopăr cu pelerina, lăsând doar un mic spaţiu, liber pentru respiraţie.

Aduc fularul şi-mi acopăr nările, să nu inspir aerul rece al nopţii.

Astfel, lumea din jur dispare şi în locul ei, intru în lumea gândurilor.

Până adorm.

Până mă va trezi trenul de dis-de-dimineaţă.

9 decembrie 2015

Câmpia Turzii