#09 Rocada

de V. Umbreanu

Ce greu au trecut orele de când am plecat de acasă!

Aşteptarea trenului în gara Câmpia Turzii, drumul până la Războieni cu personalul, minutele pe peron până la sosirea legăturii spre Târgu Mureş, jumătatea de oră până la Cuci.

Fac rapid calculele.

Acum, când galopez pe şosea prin comună.

Înapoi, spre podul de peste Mureş.

Aproape 2 ore!

Şi acum, până la Mureş, mai am de parcurs aproape 2 kilometri!

Merg pe şosea, pe partea stângă.

Fiind duminică, traficul este mai redus.Merg pe şosea din cauza trotuarelor

care-mi frânează viteza.

Localnicii mă privesc miraţi.

Pentru ei sunt o fantomă, în trecere prin liniştea localităţii.

Mă situez în locul lor şi îi înţeleg.

Arăt chiar ca o fantomă.

Cu basca decolorată pe cap.

Cu fâşul, şi el, la fel, din care atârnă smocuri de căptuşeală.

Cu cizmele, pline de noroiul uscat de săptamâna trecută.

Cu raniţa veche, rămasă de la tata.

Cu segmentele undiţei, legate împreună cu minciogul, ţinute în mâna dreaptă.

Ca o apărătoare de câini.

Cu răcitorul portativ Guban, pe umărul stâng.

Minciogul, cu inelul de oţel larg, cu plasa de la perdeaua schimbată şi cu mânerul din ramură de salcie, uscată şi curbată.

Surâd în sinea mea, amuzat de schiţa de portret.

Iată, părăsesc şoseaua şi trec pe ultima străduţă, pe stânga, ce duce la râu.

Cobor voios panta, la poalele dealului, pe cărarea încă umedă de la ploaia din ajun.

Norii stratus, dispersaţi, nu ameninţă cu ploaie.

Oricum, am în raniţă pelerina verde, crăpată la subsuori.

Mă opresc lângă pod şi mă minunez.

Nici un pescar!

Las în iarbă ustensilele.

Privesc apa Mureşului.

Nici limpede, nici tulbure.

Puţin în creştere, parcă.

Numai bună pentru pescuit!

Automatismele intră, şi aici, în funcţiune.

Asamblarea undiţei.

Ajustarea plutei.

Momeala.

Broscuţele.

Pescuitul la clean.

Din momentul în care urmăresc pluta de tuleu, lumea civilizată dispare.

Spaţiul naturii, fără timp.

Corpul atent, ca între paranteze, există doar în disputa cu clenii.

Aproape ritmic, aceştia ajung în sacoşa albă, croşetată de mama, apoi în răcitor, peste bucata de gheaţă, procurată de la restaurant.

Chiar dacă orele totuşi trec, valoarea lor rămâne de-o parte.

Am depăşit zona podului şi pietrele de la curbă.

Las iarăşi raniţa şi răcitorul pe iarbă şi pescuiesc atent mai departe.

Atent la plută şi la denivelările ţărmului.

Firul, desprins de pe bobina veche, moştenită tot de la tata, duce pluta pe lângă ţărm şi-o opreşte, aşteptând reacţia, mişcarea, surpriza.

Din tufişurile de salcie, ţărcile se ridică, protestând, şi trec dincolo.

Mai fac un pas, atent la plută.

Mă împiedic de ceva, din iarbă.

Aproape să cad!

Iarba, uniformă, este păscută de vacile comunei.

Astăzi, fiind zi de odihnă, lipsesc.

Intrigat, privesc iarba şi descopăr ţăruşul.

Înfipt bine, chiar la nivelul ierbii, nu putea fi observat.

De obicei, privirea, automată, observă obiectele şi mă avertizează.

Dar aici, mascat complet, doar din întâmplare l-am atins.

Dar, uimire!

Din ţăruş, o sfoară cenuşie, continuă direct în apa Mureşului, în repezişul moderat ca viteză.

Perpendicular, spre celălalt ţărm.

Intrigat, depun undiţa pe iarbă şi mă aplec spre sfoară.

O iau, ridicându-mă, şi constat că are câteva zeci de metri lungime.

Clar, este un pripon!

Pescarul anonim, l-a depus pentru noapte şi n-a ajuns să-l controleze dis-de-dimineaţă.

Acum, la amiază, alt pescar îl descoperă şi, curios, îl manevrează.

Trag de fir încet şi simt o uşoară rezistenţă.

Acolo, departe, aproape de celălalt mal, ceva îl ţine în echilibru, ceva îl face să vibreze.

Clar.

Este un peşte.

Metru cu metru, sfoara, în cercuri inegale, se depune pe iarbă.

Peştele, fără să se zbată, fără să se opună, este tractat spre mal.

Altă evidenţă: nu este mare şi este obosit, epuizat, de când stă în cârlig.

Curios să-l văd, sunt oarecum dezamăgit.

Ultimii metri şi iată, trag pe ţărm peştele, cu plumbul dreptunghiular.

O ştiucă de 200-300 de grame, slabă, sleită, aproape că atârnă de fir, fără să dea din coadă într-o parte şi alta.

În timp ce încerc să o eliberez, constat că a înghiţit cârligul cu momeala până în stomac.

Dinţii, îi simt cum îmi gâdilă degetele, în loc să mi le rănească.

Atunci îmi apare ideea, pe ecranul conştienţei.

Surâd imediat, apoi râd de-a binelea!

Singur.

Acolo, pe malul râului liniştit.

Cu peştele nemişcat în iarbă.

Pentru a pune în practică ideea, adică în scenă, mă deplasez spre bagaje, acolo, la câteva zeci de metri distanţă.

Ajuns, iau în spate raniţa, pe umărul stâng răcitorul, destul de îngreunat, şi mă întorc la ţăruş.

Manevrez fermoarul răcitorului şi-l deschid, după care introduc puiul de ştiucă peste cleni, restabilind etanşeizarea.

Apoi, scot din plasa de la şold ciorapul cu broscuţe, o extrag pe cea de deasupra şi, conform scenariului apărut din neant, o împlânt în cârligul priponului.

Urmarea, se impune de la sine.

Aranjez sfoara în cercuri mai largi, să nu se încâlcească.

Ridic plumbul şi, rotindu-l de câteva ori, îl arunc în aerul amiezii, cu bolta de rigoare.

Sunetul căderii, acolo departe.

Sfoara, întinsă la maxim, prinsă de ţăruş.

Acesta, abia dacă se vede din iarbă.

Raniţa ajunge în spate.

Undiţa, cu nailonul recuperat, în mâna dreaptă.

Cu stânga ridic răcitorul şi mă deplasez în aval, spre Orosia.

Până voi lăsa iarăşi bagajele şi voi relua pescuitul la clean, mă pun în situaţia pescarului care a instalat priponul.

Cu sfoara lungă, bine mascată pe mal.

Cu plumbul dreptughiular, coclit de oxidarea îndelungată.

Cu peştişorul viu, poate ţipar, poate albişor, în cârlig.

Ca momeală pentru un peşte răpitor.

Clean sau somn.

Avat sau şalău.

Sau ştiucă!

Dar, dacă nu va prinde nici un peşte şi recuperând priponul, va găsi în cârlig o broscuţă, ce va face?

Cum va privi realitatea?

Cum va gândi?

Ce va gândi?

Rocada, miraculoasă, a Celui de Sus!

Aşa gândesc oamenii.

Aşa se aşteaptă la miracole.

Într-adevăr, a fost un miracol, într-un septembrie oarecare.

21 noiembrie 2015

Câmpia Turzii