#08 Ne cunoaştem de undeva?

de V. Umbreanu

M-am trezit odihnit, după somnul de după amiază.

Privesc ceasul de pe bufet.

Ora 4 şi 15 minute.

Prin fereastra camerei mele, de la etajul 2, văd cerul senin.

Ploile din zilele trecute au răcorit cumva aerul de iulie.

În mijlocul verii, de ani buni, mai ales după pensionare, sunt dedicat pescuitului.

În libertatea totală, doar ploile îmi conturbă pasiunea.

Ploile şi descărcările electrice.

Beţele de pescuit moderne, cu carbon, mă fac să fiu prudent în asemenea zile.

Dar acum, cerul îmi declanşează hotărârea.

Mâine voi merge la pescuit.

La lacuri.

La lacurile de la Zaul de Câmpie.

Ca sub acţiunea unui resort de arc, mă ridic din pat şi merg la baie.

Mă spăl pe faţă cu apă rece de la robinet şi mă şterg cu primul prosop de pe cuierul uşii.

Trec prin hol şi din baia mică aleg pantalonii de doc şi cizmele.

Îmbrăcat rapid, ajung la debara şi, din cutia veche de lemn, iau săpăliga.

Trec prin bucătărie şi, ieşit pe balcon, aleg din lada de lemn două cutii pentru râme.

Revenit pe hol, introduc obiectele într-o sacoşă de rafie, iau cheile de pe lada recamierului din hol şi deschis uşa.

Ies, închid şi cobor scările până la uşa blocului, apoi ajung afară.

Atent la trafic, traversez şi mă deplasez pe trotuarul străzii pe care am copilărit.

Pe trotuarul stâng, acum mult transformat faţă de acele timpuri.

Cu mersul meu rapid şi uşor, sportul de fiecare zi, ajung la barieră.

Chiar dacă nu sunt acţionate semnalele, traversez liniile cu atenţie, privind în stânga şi în dreapta.

Totuşi, trebuie să fiu atent şi la maşinile din trafic.

Cu şoferii de astăzi, mă aştept la orice.

Ajuns la ultima linie de la fosta barieră, o iau la stânga pe cărarea dintre ierburi.

Insectele săgetează prin aer, de la o floare la alta.

Din dreapta, la trecerea mea, îmi răspund câinii din curţi.

Ca printr-un salut.

Ajung repede în zona cu gunoaie, din stânga liniei secundare.

De la început, cetăţenii acestei civilizaţii, vin, mai ales noaptea, şi aruncă resturi din gospodării.

De tot felul.

Crengi şi sticle.

Fragmente de ţigle şi de betoane.

Tulei şi cutii de plastic.

Frunze şi paie.

Cadavre şi sârme.

Ce nu găseşti aici?!

Şi totuşi, într-un asemenea mediu, se găsesc râme.

Râme de tot felul.

Mari, de ploaie.

Mijlocii, cu inele.

Mici, negre sau roşii.

Aici răscolesc pescarii după momeală.

Iată, apropiindu-mă, zăresc pe unul care caută.

Aplecat de spate, cu o săpăligă în mână, răscoleşte preocupat.

Din când în când, alege râmele şi le aruncă într-o cutie de lemn, care are o cureluşă de piele.

Îl recunosc dar nu-l conturb.

Nu zic nimic şi cobor panta liniei ferate, poziţionându-mă în stânga, la câţiva metri.

Scot din sacoşă săpăliga şi cutiile şi-mi încep activitatea.

Zgomotul meu îi atrage atenţia şi, după câteva secunde, mi se adresează:

- Ce faci Vasile, mergi la pescuit?

Fără să privesc în direcţia lui, dând cu săpăliga gunoaiele de-o parte, cu câteva secunde de aşteptare, îi răspund aşa:

- Ne cunoaştem de undeva?

Aleg râmele cu grijă şi, după mărime, le distribui în cele două cutii de material plastic.

Sesizez tăcerea care a urmat.

Uimirea partenerului.

Stoparea căutării.

Poate, un minut.

După care, cu coada ochiului, l-am zărit reluând căutările.

După cel mult un sfert de oră, cu cutiile pline, ajunse în sacoşă, alături de săpăligă, părăsesc zona şi urc terasamentul.

În urmă, fără să-i dau mai multă atenţie, rămâne partenerul de pescuit.

Fostul partener de pescuit.

Care, după nenumărate jigniri, rămase fără scuze, şi-a primit replicile cuvenite.

Nu violenţă.

Nu vulgaritate.

Doar, ruperea relaţiilor şi instaurarea nepăsării.

Mai mult decât între străini.

12 octombrie 2014