#07 Restul de broscuţă

de V. Umbreanu

Din nou la pescuit.

Aştept în gară, cu raniţa şi undiţa alături, pe scaunul albastru de plastic, trenul.

Privesc marfarul, garat de câteva zile pe linia a 5-a, în aşteptarea locomotivei din program.

Călătorii, obişnuiţi.

Trece, la ora 6.30, ca în fiecare zi, funcţionarul de la Magazia de mărfuri.

Megafonul se trezeşte din letargie şi anunţă sosirea trenului regio pe linia 3.

Vocea feminină, afectată, comunică, într-o mecanică meticulozitate, amănuntele.

Fluieratul locomotivei electrice se aude, după câteva minute, din depărtare.

Iau în spate raniţa grea, apoi undiţa în mâna dreaptă.

Pluta de tuleu iese în evidenţă de lângă cele trei segmente negre, legate la capete.

Jos, lângă bobina veche, cu un şnur albastru, de la un pantof.

Sus, cu altul, elastic, gri.

Trec peste linii, cu cizmele prăfuite de la ultimul pescuit.

Deşi, plecând de la râu sunt spălate, dar pe drumurile spre gară revin la starea lor zilnică.

Aştept, alături de ceilalţi călători, să coboare navetiştii de noapte.

Urc în ultimul vagon şi ajung în ultimul compartiment.

La picioare, raniţa.

Alături, într-o poziţie oblică, undiţa.

Compartimentul se umple cu navetişti de la căile ferate.

Pe unul îl cunosc de zeci de ani.

La întrebarea lui îi răspund unde voi pescui, pe Mureş, apoi pe Arieş.

În timp ce conversaţia lor umple aerul cu sunete, eu tac şi privesc prin ferestrele culoarului, în dreapta, peisajul cunoscut.

Gândurile libere, se întreţes în starea confuză dar plăcută, obişnuită în prologul zilei aventuroase.

Staţiile sunt depăşite ritmic.

În nodul feroviar cobor şi-mi ocup locul pe ultimul scaun al banchetei roşii din dreapta peronului.

Un conductor desprinde prima locomotivă din garnitură, care, încet, rulează înainte, aşteptând pe o linie secundară plecarea personalului.

Apoi, se va întoarce, rămânând pentru a prelua garnitura Târgu Mureş - Budapesta.

Minutele trec în timp ce privirea înregistrează puţinii călători.

Vocea răguşită, cunoscută de ani de zile, anunţă sosirea iminentă a personalului Sibiu - Târgu Mureş.

Mă deplasez spre linia 4 pe care se apropie, încetinind, trenul.

Urc în ultimul vagon, trecând pe lângă conductorul cu fanionul galben.

În timp ce ocup loc într-un compartiment gol, se aude fluieratul locomotivei diesel.

Pornim şi trenul intră în rulajul obişnuit pe linia simplă.

După ce conductorul îmi perforează biletul, nu mă mai conturbă nimeni.

De-o parte şi de alta, Valea Mureşului, cu terenurile agricole într-o zi senină şi caldă de septembrie.

O ceaţă străvezie, totuşi, deasupra râului.

În staţii, se aud călătorii cum urcă.

Trecem peste podul de peste Arieş şi atunci, nerăbdarea o simt cum năpădeşte simţurile.

Iată balastiera, apoi ultima staţie pustie, cu excepţia impiegatului de servciu.

Iau raniţa în spate şi undiţa în mâna dreaptă şi ies pe culoar, apoi ajung lângă uşă.

Când aud frânele apăs cu putere pe clanţa uşii, cu piciorul drept.

Cobor printre călătorii comunei care se îndreaptă spre oraşele judeţului.

Când ajung pe asfaltul fostei şosele trenul încărcat porneşte mai departe în viteză.

Tot aşa şi eu, în mersul meu rapid şi uşor, de parcă n-am nici o greutate.

O căruţă mă depăşeşte, totuşi, pe stânga.

Ajung lângă blocul cu magazine la parter.Vânzătoarele, afară, discută de zor cu clientele matinale.

La salutul meu nu se obosesc să răspundă, poate nici n-au auzit.

Oricum, pe la colţul clădirii, părăsind strada principală, păşesc pe strada care duce la râu.

Pietrişul uscat scrâşneşte sub paşii ritmici.

Două eleve din clasele primare, îmbrăcate cu uniforme, mă salută cu respect.

Mai departe, elevii de gimnaziu trec discutând fără să mă remarce.

Înainte de a ajunge în zona cu plopii de lângă Mureş, trei băieţi mă salută şi mă întreabă la ce voi pescui.

- La clean şi la somn ! răspund eu prompt, oprindu-mă.

Îmi admiră undiţa şi remarcă, râzând, pluta de tuleu, cu inele negre.

Ne despărţim urându-mi o zi norocoasă.

Lângă şirele de paie de sub plopi, un sătean îmi răspunde la salut.

Trec grăbit mai departe şi ajuns în locul cu izvoare, remarc o maşină parcată pe malul înalt.

Sigur, sunt pescarii scobarişti, mai matinali decât mine.

În timp ce mă eliberez de raniţă şi las pe iarbă undiţa, zăresc departe, dincolo de curbă, în

repeziş, un pescar la datorie.

Dezleg şnururile şi asamblez repede segmentele.

Ridic pluta la peste un metru de cârlig.

Poziţionez la o palmă distanţă, deasupra, cele două foiţe de plumb.

Scot din buzunarul stâng al raniţei ciorapul cu broscuţe de deasupra şi aleg din interior una cât unghia.

Ajunsă în cârlig, dezleg raniţa şi iau din interior sacoşa de umăr pentru peştii prinşi.

În sfârşit, din buzunarul drept al raniţei, extrag briceagul, care ajunge în buzunarul drept al pantalonilor, lângă celular, sub batistă.

Trec peste cap legătura sacoşei, iau raniţa în spate, echilibrând-o, şi, cu undiţa în mâna dreaptă, cobor panta ţărmului până la râu.

Apele limpezi, curg la vale şi fac să unduie plantele acvatice.

Peştişorii fac cercuri la suprafaţă.

În dreapta, înainte de sălcii, nişte obstacole din apă, ridică valuri.

Acolo arunc, după ce derulez câţiva metri de fir.

Manevrez instalaţia până opresc pluta şi aştept.

Două coţofene trec peste Mureş semnalizând.

Din spate, se aud gâştele în conversaţia lor matinală.

Aşa începe ziua de pescuit.

Recuperez firul şi înaintez pe pietrişul umed.

Dintr-un izvor plin de alge, se scurge un firişor de apă cristalină.

Lansez din nou departe şi trag de fir până pluta ajunge sub prima salcie.

Poziţionată, aştept mişcarea ei, semnalul dătător de emoţii.

Nu se întâmplă nimic.

Nimic, în zona plutei.

Apa curge la vale, unduind algele şi primind câte o frunză din salcie.

Peştişorii se agită la mal, atenţi la răpitori.

Acolo, în repeziş, pescarul aruncă şi recuperează ritmic.

O gaiţă, sonoră ca deobicei, trece spre malul opus.

Sus, zgomotul unei maşini, trecând spre Stâna de Mureş.

Destul.

Destul am aşteptat.

Recuperez, bobinând firul până pluta, balansând, îmi ajunge dinainte.

O prind cu palma stângă şi, cu undiţa în mâini, urc panta ţărmului printre izvoare şi urmez cărarea de pe ţărm, spre curba râului.

Ierburi şi ridicături de pământ, cu resturi de betoane, mă fac să păşesc atent, înaintând în zona curburii, cu ape repezi şi bulboane.

Aici, cu zeci de ani în urmă, era postată o troiţă şi, nu departe, o placă ce anunţa zona de prohibiţie.

Ce vremuri au fost!

Acum, depăşesc câteva locuri cu ape adânci dar cu ramuri de sălcii care mă opresc să pescuiesc, din cauza undiţei de peste patru metri.

Nu pot nici lansa, nici recupera.

Şi poate chiar aici stau peştii în siguranţă!

Urcând şi coborând pe cărare, ajung într-o zonă accesibilă pentru aruncat.

Fără să las undiţa din mâini, cobor raniţa pe iarbă şi studiez locul.

Ţărmul înalt de aproape 3 metri.

Distanţa dintre sălcii, suficientă.

Viteza apei, destul de mare, dar înaintea salciei din aval, o mică porţiune pentru oprirea plutei.

Eliberez câţiva metri de fir, cât să-mi ajungă pentru această zonă.

Balansez undiţa şi arunc.

Pluta, luată de curent, ajunge repede în locul disponibil pentru oprire.

Trec doar câteva secunde şi tuleul tresare, apoi o ia la vale.

Reflexul intră în funcţiune şi imediat recuperez primul peşte.

Un clean.

Extrag cârligul cu broscuţa din gura largă a peştelui flămând.

Cleanul, ajuns în sacoşă, de unde îl simt cum se zbate, atenţia mi-o îndrept spre momeală.

Broscuţa, abia deranjată, o pot fixa mai bine în cârlig şi, imediat lansez, încă o dată, instalaţia în curent.

Situaţia se repetă la indigou.

Apa preia pluta şi braţul, automat, o aduce în poziţia anterioară.

Acolo, în precara zonă de oprire.

Acolo, înainte de rădăcinile salciei.

Nu am timp să privesc în altă parte.

Nici să ascult sunete.

Nici să mă bucur de începutul zilei.

Nici să mă gândesc la ce se va întâmpla.

La ce va urma.

Aşa este la pescuit.

Pluta, sensibilă, tresare.

Tresare, la semnalele pe care le primeşte prin fir.

De acolo, de la cârlig.

De la cârligul în care este poziţionată momeala.

Acum, broscuţa.

Broscuţa rămasă de la clean, de la cleanul flămând.

Clenuţul care mai mişcă în sacoşă.

Pluta, începe să se deplaseze.

Întâi, încet.

Încet şi oblic.

Apoi, aşa de repede încât ajunsă înaintea vâltorii de dincolo de salcie, dispare.

Nici nu ştiu dacă a dispărut

Dacă chiar a dispărut.

Amintirea, confuză, n-a înregistrat-o.

Nu ştiu.

Nu ştiu precis.

Ştiu doar că braţul automat a primit reflexul de opoziţie.

De înţepare.

La care, undiţa s-a curbat brusc.

S-a curbat, într-un dans al disperării.

Al disperării peştelui de la capăt.

De la cârlig.

Acolo, în adânc, în adâncul celor 3-4-5 metri de apă se dădea lupta.

Lupta de opoziţie.

Lupta de scăpare.

Lupta de supravieţuire.

Iar tu, tu care ţii undiţa.

Care ţii undiţa cu ambele mâini.

Cu ambele braţe ferme.

Să nu scape peştele.

Să nu tragă departe, prea departe.

Să nu se rupă firul.

Să nu se dezlege din cârlig.

Să nu rupă segmentele undiţei.

Lupta mă mişcă din loc.

Totuşi.

Fac 2-3 paşi spre dreapta.

Ţin de undiţă.

Ţin de undiţa care se curbează.

Şi firul se întinde.

Firul elastic.

Trec minute de încleştare.

Ţin firul cu putere, fără să mi-l elibereze din palme, din bobină.

Din bobina veche.

Fără frână, ca la mulinetele moderne.

Care reacţionează automat la tractare.

Neputând să se distanţeze, peştele schimbă tactica.

Schimbă tactica înotând spre înainte, în amonte, să ajungă la salcia din stânga.

Dar braţele nu-l lasă.

Braţele, conduse de experienţa multianuală, nu-i permit această manevră.

Şi experienţa reacţionează, forţându-i manevra şi recuperând din fir, îl aduce spre suprafaţă, spre malul înalt.

Şi reuşeşte!

Iată, printre valurile de la suprafaţă, apare coada.

Apare coada peştelui.

Coada somnului!

Vineţie, cu arabescuri de tonuri diferite de culoare.

Bate apa.

Se zbate.

Frânează aducerea spre mal.

Înoată disperat, să se îndepărteze.

Dar, a obosit.

Simt că a obosit.

Cele cinci minute de luptă l-au epuizat.

Acum, tras la mal, cu undiţa curbată, abia dacă se întoarce de pe-o parte pe alta!

Ca şi crocodilii.

Aplecat spre apă, cu firul recuperat la picioare, în iarbă, îl ridic încet-încet, până ajunge cu gura afară.

Cu gura afară, în aer.

Îl ţin cu gura în aer, ştiind că aşa îi intesific oboseala, îi cheltuiesc energia.

Se mai zbate, dar nu prea tare.

Nu mai poate.

Mai poate doar să se întoarcă de pe-o parte pe alta.

Lin, de pe o parte pe alta.

Stăm aşa, fără să putem număra minutele.

Poate că timpul chiar s-a oprit!

Somnul, cu gura afară.

Cu gura deschisă, afară, văzându-i-se dinţii.

Şi ochii, ca nişte bobiţe de mărgele.

Şi mustăţile, ca nişte fire de plastic.

Eu stau aplecat, privindu-l.

Abia acum, văzându-l supus, captiv, constat că nu-i aşa de mare cum am crezut, în lupta iniţială.

Simt chiar o undă de dezamăgire.

Ce curios este omul!

Dar, acum, în această poziţie, privesc adevărul în faţă.

Realitatea.

Cum pot să-l scot?

Cum pot să-l aduc, sus, pe ţărm?

Ţărmul înalt, puţin înclinat, aproape abrupt.

Apa, de sub ţărm, adâncă, poate de peste un metru.

Nu am nici minciog.

Astăzi nu l-am adus.

În general nu-l aduc pentru că mă incomodează.

Mă incomodează când, legat deasupra raniţei, trec printre tufişuri.

Şi ştiu din experienţă că doar în condiţii ideale îl pot utiliza.

Dar, în condiţii ideale, un somn adus la mal poate fi ridicat din apă cu mâna introdusă în gură.

Chiar dacă dinţii, numeroşi şi ascuţiţi, rănesc palma.

Dar aici sunt condiţii chiar opuse idealului!

Stăm aşa, în linişte, minute în şir.

Somnul, în speranţa recuperării puterilor.

Eu, în speranţa unui ajutor.

Dar de unde să vină ajutorul?

Pescarul din repeziş este departe.

Să-l strig din toate puterile glasului este penibil.

O altă cale de speranţă ar fi în spate.

Drumul spre barca de la Stâna de Mureş, pe care nu demult a trecut o maşină.

Da, ar fi o soluţie.

Stau şi aştept.

Sper să treacă o maşină.

Dacă trece, voi ţipa , voi urla din toate puterile, ca să mă audă şoferul.

Trec minutele fără să le număr.

De altfel, nici nu am secundar la ceasul primit cadou din America.

Surpriză!

Se aude zgomot de motor!

- Alo, aloo!!

Urletul meu sparge liniştea fără nici o urmare.

Cu capul întors văd şoferul atent la drum, cum dispare cu maşina.

Sigur, n-a auzit.

Privesc somnul cât de liniştit stă, jos, cu capul afară din apă.

Cât timp a trecut?

E clar, trebuie să mă descurc singur.

Să găsesc soluţia, singur.

Nu aşa spune un vechi proverb chinezesc?

"Ajută-te singur!"

Aşa voi face!

Privesc mai atent ţărmul.

Acolo, jos, verticalitatea malului lutos, are la pantă un unghi mai accesibil pentru aderenţa cizmelor.

Mai ales acum, când n-a mai plouat de multe zile.

Apoi, cele câteva tulpini de plante uscate din mijlocul ţărmului ar putea fi un minim sprijin pentru stabilitate şi echilibru.

Dar cum ajung acolo?

Privesc ţărmul în stânga şi constat că aş putea încerca să cobor.

Să cobor ţinându-mă de cele câteva denivelări ale pantei.

Şi de tulpinile uscate.

Dar ce fac până atunci cu undiţa?

Cum s-o păstrez în postura actuală?

Ţinută fixată ca somnul să rămână în această poziţie.

Ca somnul să nu fie eliberat nici un centimetru!

Privesc în jur şi descopăr raniţa.

Atunci, apare soluţia.

Apare soluţia pe ecranul biocalculatorului,

Ce soluţie salvatoare!

Teoretic.

Dar practic, pusă în practică, se va adeveri?

Mă deplasez încet , spre raniţă, fără să modific relaţia cu somnul.

Somnul, care-i în transă.

Ţinând undiţa cu firul fixat de degete, în mâna dreaptă, cu stânga trag raniţa în dreptul poziţiei ideale, în aşa fel ca doar primul segment, cel mai subţire şi flexibil, să fie deasupra apei, curbat în jos.

Dezleg şnurul de cablu al raniţei şi introduc înăuntru bobina cu frâna pusă, deşi defectă din cauza uzajului.

Strâng şnurul de cablu cât pot de tare, tot cu mâna stângă, pentru că dreapta trebuie să stea la post, în reţinerea poziţiei undiţei.

Astfel, instalaţia are şi flexibilitate şi fixitate, prin poziţionare.

Mă eliberez de sacoşă, care ajunge pe iarbă.

Atent, să nu fac trepidaţii în sol, mă deplasez alături, în stânga, şi cobor panta, decimetru cu decimetru.

Nu alunec.

Cizmele uscate şi ele, prind între riduri denivelările argilei uscate.

Mă ţin de tulpini şi ajung la nivelul apei.

În dreapta, somnul nemişcat, nu simte apropierea.

Cu aceleaşi mişcări, mă deplasez încet, în echilibru precar, până lângă somn.

Aproape că ating pluta coborâtă spre cârlig, cu cozorocul şepcuţei de vară, plută ajunsă

lângă foiţele de plumb, când am redus distanţa până la vârful undiţei.

Acum e acum!

Mă ţin bine de cele câteva tulpini cu mâna dreaptă, în timp ce palma stângă atinge fin botul peştelui şi intră în gura semideschisă.

Nici o reacţie din partea somnului!

Strâng puternic şi degetul mare prinde peştele în menghină, ridicându-l din apă!

Abia atunci i se curbează coada, într-o slabă reacţie de opoziţie.

Drumul înapoi, cu spatele, la fel, în calmul şi satisfacţia mişcărilor.

Firul, cu pluta de tuleu, mă urmează automat.

Ajuns sus, somnul, printr-o voltă prin aer,

cade pe iarbă, lângă raniţă şi sacoşă.

Extraordinar!

Privesc şi nu-mi vine să cred.

Nu-mi vine să cred în inelele lanţului de evenimente.

Clenuţul.

Broscuţa.

Lansarea.

Lupta.

Îngrijorarea.

Speranţa.

Soluţia.

Toate, într-un scenariu scris în timpul acţiunii.

Şi totul a început cu primul inel: restul de broscuţă.

Ce face foamea dintr-un organism de 3 kilograme!

Supravieţuirea în lupta pentru existenţă.

Ce a urmat?

Câteva lovituri cu briceagul pe suprafaţa dorsală a capului.

Introducerea în răcitorul portativ din raniţă, împreună cu cleanul, peste cele trei calupuri de gheaţă.

Raniţa în spate.

Undiţa în mâini.

Şi continuarea zilei de pescuit până seara, la întoarcerea cu trenurile acasă.

23 septembrie 2014