#05 Solzul

de V. Umbreanu

Se face ziuă.

Din spate, de lângă clădirea neterminată, de peste deal, cerul se luminează destul de repede.

Ajuns la răscrucea de drumuri cu un TIR, lângă benzinărie, cu noaptea în cap, acum aştept o altă ocazie spre Vamă.

Au trecut multe maşini dar n-a oprit nici una, la semnalul meu cu mâna dreaptă.

Raniţa şi undiţa cu minciogul stau rezemate de treptele de alături.

Microbuzele locale transportă navetişti.

Unii, în grabă, cumpără plăcinte de vis-a-vis, vânzătoarea deschizând ghereta devreme.

O Dacie-papuc ia curba în viteză dar, surprinzător, opreşte brusc la semnul meu, la fel de prompt.

Deschid portiera dreaptă şi îmi exprim dorinţa:

- Până la Vamă!

- Nu merg decât la Zau, îmi răspunde şoferul între două vârste.

Mă mulţumesc şi cu atât, schimbându-mi planul iniţial.

Asta-i situaţia !

Mă înghesuesc pe locul disponibil, cu raniţa pe genunchi şi restul alături.

Închid cu grijă uşa maşinii, ştiind reacţiile şoferilor la trântitul acesteia.

Din nou, în viteză, pe asfaltul cu gropi al zonei.

Şoferul, un bun cunoscător al traseului, anticipează obstacolele.

Trecem prin periferiile orăşelului, trezite din noaptea de vară.

Agricultori, în drum spre tarlalele bine lucrate.

Câinii, lătrând din curţile gospodăriilor.

Soarele, simţit pe gemuleţul maşinii.

Tăcem, spre satisfacţia mea, intrat deja în transa pasiunii.

Trecem podeţul de peste Pârâul de Câmpie, în amintiri văzându-mă prizând caraşii de sub el.

Iată tăurile Tăurenilor.

Lişiţele active, brăzdează apele fără valuri, în trasee liniare.

Pescarii, pe mal, alături de maşini, îşi aşteaptă capturile.

Luăm curba la dreapta şi repede ajungem la calea ferată unde, abia dacă frânează şoferul.

Ştie programul trenurilor.

Nerăbdarea noastră, geamănă, ne face să ajungem la capăt fără peripeţii.

În centrul comunei îl rog să oprească în faţa şcolii.

Plătesc 5 lei şi-i mulţumesc, trântind portiera.

Din greşeală, dar şi eu sunt grăbit.

Peştii treziţi caută micul dejun.

Îmi cer scuze în gând, în timp ce iau în spate raniţa, şi, cu undiţa în mâna dreaptă, apuc pe drumul spre Bărboşi.

Acesta îmi este planul, alcătuit în timpul deplasării tăcute.

Să ajung pe malul lacului mare, dincolo de magazia de tablă.

Drumul uscat, cu denivelările rămase după ploi, îl calc în ritmul cizmelor de cauciuc.

Câinii treziţi, din curţi, mă latră furioşi.

Nu le plac străinii, nici armele mele de apărare, precare, pe care le ţin la vedere, pentru orice eventualitate.

Ultimele gospodării, de pe partea dreaptă,

le depăşesc în coborârea spre lac.

Nu e nimeni!

Doar păsările de baltă, ajunse dincolo, spre malul cu calea ferată.

Îmi aleg repede locul, acolo unde brădişorul este mai aproape de mal, semn că dincolo de el apa este mai adâncă.

Depun raniţa pe argila uscată a ţărmului, cu gunoaiele aduse de valuri, când bate vântul, ori lăsate de pescari.

Un crăcan, înfipt printre ierburi, îmi prinde bine.

Scot din raniţă punga cu mămăligă de momit, aleg un bulgăre şi îl mărunţesc în câteva bucăţi, pe care le arunc dincolo de brădişor.

Apoi desfac legăturile cu care am prins undiţa şi minciogul, şi aranjez segmentele pentru pescuit.

Mulineta veche îmi permite potrivirea firului, cu pluta de tuleu şi cârligul numărul 4.

Aranjez şi foiţa de plumb.

Din cealaltă pungă aleg un bulgăre de mămăligă preparată pentru pescuit, după reţeta mea.

Secretă bineînţeles, ca a oricui pescar înpătimit.

Mai adaug puţină apă din lac şi îi frământ conţinutul, până ajunge la consistenţa ideală pentru caraşi.

Ridic undiţa şi montez în cârlig prima bobiţă de mămăligă.

Îmi închipui reacţia caraşilor la apariţia acesteia după culoarea, aroma şi gustul, tentante peste măsura prudenţei!

Arunc şi aştept.

Lacul, cu suprafaţa puţin ridată de briza matinală.

Lişiţele, acolo departe.

Cercurile peştilor, ici şi colo, pe oglinda apei.

Trec minutele în aşteptarea primelor reacţii.

Razele soarelui îmi încălzesc deja pulovărul din spate.

Simt o prezenţă şi întorcându-mă, văd un căţel curios, curios şi flămând poate.

Obişnuit cu pescarii.

La dreapta, un pluton de gâşte coboară spre lac.

Atunci simt vârful undiţei tresărind şi privind spre plută n-o găsesc nicăieri.

Înţep din oficiu şi astfel primul caras aterizează alături, zbătându-se.

Frumos!

Are cam 200 de grame.

Desprins din cârlig, îl introduc în raniţa rămasă deschisă, până scot din aceasta plasa artizanală, confecţionată dintr-o perdea veche.

Carasul ajunge în ea iar plasa în apa lacului, printre brădişori, priponită de un ţăruş.

Concursul a început.

Montez o altă porţie de mămăligă şi arunc în acelaşi loc, fixând pluta cu privirea şi părăsind peisajul.

Alte minute de aşteptare febrilă.

Dar, cu toată emoţia primei capturi, al doilea caras s-a lăsat destul de mult aşteptat.

Şi mult mai mic decât primul.

Din cauza căldurii mă debarasez de pulovăr, rămânând în cămaşa cu mânecă lungă.

Minutele se scurg fără nici o tresărire a plutei.

Câinele din spate a dispărut.

Gâştele, departe, plutesc una după alta.

Trenul dinspre Sărmaş trece înapoi, ţăcănind pe linii.

Privesc spre plută şi iarăşi n-o văd!

Firul se întinde alene şi brusc îmi dau seama că nu este caras.

Eliberez în grabă din mulinetă firul, până cred că este destul pentru a înţepa.

Reflex, ca deobicei!

Vârful elastic al undiţei de 4 metri reacţionează pe măsură.

Abia o ţin în ambele mâini.

Da, recuperez şi simt că aduc peştele la limita brădişorului.

Oglinda apei se tulbură de valuri şi vârtejuri.

Când sunt pe cale să tractez crapul prin vegetaţie, spre ţărm, mă gândeam deja la manevra cu minciogul de alături.

Surpriză, însă!

Montura o ridic din apă fără peşte, în contra-balans.

Şi, ajunsă în dreptul meu, atenţia îmi este atrasă de un obiect mic şi strălucitor în lumina zilei, prins în cârlig.

În cârligul fără momeala iniţială şi fără peştele scontat.

Ce să fie?

Uimit, privesc şi nu-mi vine a crede.

Un solz!

Atât a mai rămas din peştele abia ţinut în frâu, în zbaterea pentru viaţă.

Desprins din cârlig, îl evaluez la peste 15 milimetri diametru.

Privesc apele lacului, din nou liniştite, după aventura recentă a unui crap norocos.

Las undiţa jos, lângă raniţă, scot din buzunarul din dreapta al acesteia permisul de pescuit, introduc solzul între filele acestuia şi iau hotărârea schimbării locului de pescuit.

Pun permisul la loc, scot plasa cu cei doi caraşi şi o introduc în răcitorul portativ cu gheaţă

din raniţă.

Pregătesc undiţa pentru drum, înnod şnurul şi iau raniţa în spate.

Cu undiţa în mâna dreaptă, urc panta spre drum şi mai privesc o dată, în urmă, locul.

Locul unei unice capturi.

În experienţa îndelungată a pescarului.

Care va da şi denumirea întâmplării.

Solzul.

7 mai 2014