#04 Faţă în faţă

de V. Umbreanu

Urc în trenul regio, împreună cu cei câţiva călători şi vagonul, aproape gol, încă mă uimeşte.

Unde sunt vremurile când ne grăbeam să găsim locuri?

Îmi ocup poziţia preferată în vagonul etajat, între etaje.

Raniţa şi undiţele în faţă, pe scaunele cu tapiţeria pătată şi uzată.

În stânga, de peste coama dealului, soarele se pregăteşte să se înalţe.

Norii stratus alungiţi, îi primesc razele şi se colorează în arămiu.

Vine şi conductorul alene şi-mi perforează biletul dus-întors.

Nu prea are ce să facă.

Doar să ia cei câţiva lei de la navetiştii care au renunţat la abonamente.

Staţiile rulează automat şi mă trezesc din visare doar când trebuie să cobor.

Iată bazinele de la UPSOM năpădite de ierburi.

Când trenul frânează şi trece peste podul pârâului secat, cu raniţa în spate şi undiţa în mâna dreaptă, cobor la uşa automată.

După ce apăs placa luminată şi uşa se deschide, cobor în staţia pustie, dacă nu-l număr pe impiegatul cu paleta.

Trec peste linii prin faţa lui şi când sunt pe peronul năpădit de troscoţel aud semnalul locomotivei electrice.

Trenul prinde viteză dar eu sunt deja invadat de febra pasiunii.

Paşii, cu cizmele de rigoare, calcă repede

dar apăsat spre Mureş.

Drumul pietruit, cu câteva gropi, paralel cu linia ferată, mă duce înainte, spre aventura săptămânală.

Iată bălţile în dreapta.

O maşină de Alba, parcată, arată că un localnic a şi ajuns la râu.

Trec peste liniile cu lanuri de buruieni şi cobor în lunca umedă, cu iarba verde, străjuită de plopii seculari, o minunăţie naturală, încă nejefuită de prădătorii planetei.

Ajung la primul loc favorabil.

Ţărmul înalt, copacii numeroşi şi apa adâncă nu permit oriunde să pescuieşti.

Mă eliberez de raniţa veche şi, după ce dezleg cele trei segmente ale noii undiţe, le asamblez.

O privesc şi îi admir însuşirile: lungă de peste 4 metri, cu 7 inele, nu exagerat de sensibilă dar rezistentă.

După ce o las în iarbă, caut în buzunarul stâng al raniţei ciorapul cu broscuţe din care o scot pe prima, care se nimereşte.

Ajunsă în cârlig, ridic undiţa şi mă apropii de râu cu atenţie.

Cărarea făcută de pescari, în uşoară pantă.

Vreji de mure şi tufişuri de sânger peste tot.

Sus, crengile arborilor.

Jos, apele Mureşului, cu un slab şuier, printre crengile uscate.

Culoare gălbuie, ca după ploile căzute în munţi.

Dincolo, pe celălalt mal, vite bălţate traversează păşunea şi pasc, în sunete melodioase de tălăngi.

Ridic pluta de tuleu la cam un metru şi jumătate de cârlig, verific mica foiţă de plumb şi lansez la câţiva metri distanţă, atent la ramurile unei sălcii inundate.

Curentul duce montura dar, atent, recuperez până se stabilizeaă pluta.

Acum, aştept.

Aştept ca, prin apa tulbure, peştii flămânzi, în continuă căutare, să găsească, după preferinţe, momeala.

În cazul meu, clenii şi somnii.

Minutele trec.

Ramurile copacilor se mişcă, din cauza brizei matinale.

Un pescăruş albastru trece razant, ţipând în felul său, semnalizând un intrus. Adică eu.

Vitele se deplasează pe tabla de şah a păşunii.

Câinii, de la ferma din faţa gării, latră.

Îi aud şi mi-i amintesc, când, în anii trecuţi, liberi, mă atacau.

Aşa e România, ţara oamenilor şi a câinilor liberi.

Simt la firul dintre degete o slabă presiune.

Privesc pluta.

Şi-a schimbat poziţia şi n-am observat.

Aşa e la pescuit când peisajul te fură.

O mică neatenţie cu urmări grave.

Recuperez şi constat că cineva a tras de momeală.

O lăbuţă a broscuţei atârnă înafara cârligului.

O fixez din nou şi cârligul albastru nou şi el, ca şi undiţa, stă la pândă.

Arunc din nou, cu aceeaşi grijă şi în acelaşi loc.

Curentul.

Pluta.

Aşteptarea.

Privesc doar pluta.

Fără peisaj.

Fără gânduri.

Ca un observator profesionist.

De care depinde soarta lumii.

Timpul s-a oprit.

Privesc pluta.

Şi, parcă anticipez.

Pluta se mişcă.

Întâi, imperceptibil.

Totuşi, se mişcă vizibil

Un mic tremur.

O primă schimbare de poziţie.

Schimbare de unghi.

Cât să fie?

60º?

70º?

Spre larg?

Şi, dintr-o dată porneşte.

Porneşte cu viteză.

Cu viteză, spre larg.

Cele 60-70º!

Abia am timp să eliberez câţiva decimetri de fir că reacţia intră în funcţie.

Fără comandă.

Fără gândire conştientă.

Reacţia.

Reacţia inversă.

Reacţia celor 180º!

Şocul.

Şocul reacţiei.

Undiţa flexibilă se îndoaie ca un arc.

Firul se întinde dar rezistă, e doar de 40!

Braţele îşi fac baletul, în simetrie cu baletul peştelui din adânc.

Somnul!

Ştiu că e somnul.

Chiar dacă mă aşteptam la clean.

Mai prinsesem cleni din această zonă, chiar şi din acest loc.

Dar acum, am întâlnire cu somnul.

Care vrea să scape.

Dar nu poate.

Ţin ferm firul şi undiţa.

Spre larg nu poate.

Spre stânga, unde-i o salcie în apă, nu-l las.

Spre dreapta, apă şi mai adâncă, tot aşa.

Se zbate, făcând volte.

Ajunge chiar sus, la suprafaţă.

Unde îl văd.

Îl văd pentru prima dată.

Întâi, coada.

Coada vineţie, închisă la culoare.

Bătând din ea.

Frânând.

Opunându-se, să scape.

Dar atunci, tot instinctiv, încep să recuperez.

Să recuperez, din mâini, firul.

Ţinând şi firul şi undiţa, având o bobină străveche, cu o frână slabă, ca pentru peştii mici.

Iată, recuperez, centimetru cu centimetru.

Şi simte.

Simte, zbătându-se mai tare!

Chiar de la suprafaţă.

Iată, cum îşi îndoaie coada.

Într-o parte şi-n alta.

Apoi intră în adânc.

Să capete forţă.

Dar, recuperez.

Cu calm.

Cu calm aparent.

Căci în realitate am emoţii.

Am emoţiile străvechi.

Am emoţiile vânătorului.

Ale vânătorului de Cro Magnon!

Centimetru cu centimetru.

Firul cu bucle, pe vrejii de mure, ca un colac de sârmă.

Sârmă de la Industria Sârmei, vândută şi falimentată de cei care nu dau doi bani pe salariaţii de rând!

Gata.

Recuperez ultimele segmente ale firului.

Vârful undiţei, sub presiune, coboară pluta spre cârlig.

Limitele celui din apă se micşorează drastic.

Se zbate cu putere încă, dar îşi simte sfârşitul.

Cobor undiţa până la suprafaţa apei, cu pluta sub primul inel din vârf.

Şi aduc luptătorul la mal.

La malul prea înalt şi abrupt.

La malul cu vrejii de mure atârnâd ca nişte franjuri.

Văd şi bobiţele fructelor coapte, cum stau aplecat.

Abia acum pot privi şi lateral.

În dreapta, apă adâncă şi trunchiul unei sălcii.

În stânga, o altă salcie căzută în apă, cu crengi şi gunoaie aduse de viitură.

Şi apă adâncă.

Privesc din nou somnul.

Cu gura afară, nemişcat, aşteaptă.

Aşteaptă, ca şi mine, urmarea.

Se odihneşte?

Gândeşte?

Mustăţile numai se rotesc întro mişcare de radar.

Şi ochii.

Ochii aceia mici, ca nişte bobiţe de mure,

privesc în sus.

Privesc în sus spre mine.

Cum şi eu privesc în jos, spre el.

Faţă în faţă.

Două persoane ale unor specii din medii diferite.

Dar din acelaşi univers.

Se privesc, faţă în faţă şi aşteaptă.

Cât timp a trecut?

Am tot privit în jur.

Am tot calculat.

Şi dacă mai era cineva să mă ajute.

Cu un minciog având o coadă de 3-4 metri.

Cu o gafă lungă şi ea.

Am briceagul în buzunar şi ultima soluţie ar fi să tai firul.

Poate că la asta s-a gândit în felul său şi somnul.

Oricum, sătul de această situaţie, cu o forţă incredibilă, pe neaşteptate, din câteva salturi, de neoprit pentru mine, am auzit sunetul subţire al firului rupt.

Poate aşa se-aude şi firul arcuşului de vioară, în plin triumf al concertului.

Simţind eliberarea, cu mişcări lente de şarpe, cu câteva unduiri ale cozii, se pierde în adâncul din care a fost tras.

Cu cât calm, incredibil chiar pentru mine, am pus altă plută şi alt cârlig, pentru a relua pescuitul.

Pescuitul la clean.

Câmpia Turzii

25 septembrie 2013