#03 Praştia

de V. Umbreanu

“Colegul” meu de pescuit era nervos.

Avea şi de ce.

Deşi hălăduiam pe ambele maluri ale Mureşului, de ieri de la prânz, n-a prins nimic.

Apele fiind limpezi, toamna călduroasă şi fără ploi, ne-a obligat să pescuim de la distanţă.

Separaţi, ca să nu ne deranjăm, fiecare îşi încerca momelile şi îndemânarea.

Îl vedeam de departe, aşteptând ore în şir, în câte-un loc, pe trepiedul minuscul.

Doar aseară ne-am întâlnit, să ne amenajăm “cuibul” pentru noapte.

Apoi, până la miezul nopţii, la câţiva paşi distanţă, ne-am încercat norocul la somn, dar undiţele au rămas imobile.

N-am prea discutat.

Oboseala şi ţânţarii ne-au convins să ne culcăm.

Să ne culcăm, unul lângă altul, sub salcia bătrână, unde, plafonul din folia de plastic, ancorat de ţăruşi înfipţi în ţărmul lutos, mai atenua răcoarea.

Deşi am adormit repede pe salteaua de ierburi, învelit în pelerina verde, m-am trezit de câteva ori, din cauza agitaţiei sale.

Mormăind şi răsucindu-se mereu, mi-a fragmentat tot somnul, până a dispărut.

Aşa că, înaintea zorilor, cu undiţa în mână, am început ziua cu noi speranţe, cu noi emoţii.

Cei doi cleni din răcitor îmi ofereau un slab avantaj, în concursul neoficial dintre noi.

De aceea, în ceaţa care se îndesea, aşteptam amândoi, nu departe unul de altul, tresărirea lansetei şi mişcarea bruscă de înţepare.

Cu zbaterea violentă a victimei de la capătul firului.

Dar apele nemişcate, în tăcerea totală, ne avertizau că răbdarea ne va fi pusă serios la încercare.

Chiar şi după ce s-a luminat iar ceaţa s-a retras, situaţia a rămas aceeaşi.

Liniştea a fost înlocuită de picăturile de apă căzând de pe ramuri şi de păsările

căutându-şi hrana.

Piţigoi şi gaiţe.

Foamea m-a obligat să-mi leg undiţa de-o creangă de salcie şi să iau micul dejun.

Să iau micul dejun tot aşteptând tresărirea băţului, cu ochii fixaţi asupra lui.

Apoi, după gura de apă minerală din sticla de plastic, am demontat cortul improvizat, am rulat mantaua şi, cu bagajele pregătite, l-am anunţat că voi pleca la vale.

Mi-a răspuns că va porni şi el în curând.

Cu raniţa în spate, cu răcitorul pe umărul stâng şi cu undiţa de plută în mâna dreaptă, am urmat cursul râului.

Încercând din loc în loc şi aşteptând muşcarea momelii.

Norocul mi-a surâs în orele următoare.

Clenii din răcitor au primit şi alţi vizitatori, care, împreună, savurau etanşeitatea termică, pe saltelele de gheaţă.

Ba către seară, spre satisfacţia mea, şi un somn de câteva kilograme a poposit în tolba practică.

Dacă n-ar fi fost turmele de oi, care se apropiau de mirişti, aş fi fost nu numai complet liniştit şi mulţumit, dar şi nerăbdător să ne confruntăm capturile.

Dar nu atât oile mă îngrijorau cât câinii, numeroşi şi violenţi, care se îndepărtau de turme, în urmărirea iepurilor şi a localnicilor, care-şi culegeau recolta.

Le auzeam hămăiturile, pe diferite voci, de la lătratul subţire, al celor mici şi negri, până la başii răguşiţi, ai dulăilor lăţoşi şi înfiorători.

Auzeam ţipetele oamenilor, care se apărau şi căutau să-i alunge.

Unde erau ciobanii?

De ce nu-i ţineau pe lângă oi?

De ce nu-i chemau la ordine?

De câteva ori am aşteptat pe mal, ascuns de jungla sălciilor şi a ierburilor înalte, îndepărtarea pericolului.

Am aşteptat, cu inima bătând-mi mai tare şi cu privirea îndreptată mai mult în spate decât la plută.

Dar, de data asta, am scăpat.

Când liniştea s-a reinstaurat, am părăsit în grabă zona şi, după vreo 2 kilometri, am ajuns la ţărmul înalt, dincolo de barcă, vizavi de gară.

Alţi doi pescari mi-au fost tovarăşi până s-a înserat.

Târziu de tot şi-a făcut apariţie şi consăteanul meu.

Încruntat.

Agitat.

Furios.

L-am simţit de la distanţă.

După mersul lui îndârjit.

După expresia încordată a feţei.

Chiar când am lansat întrebarea “ai prins ceva?”, neauzind-o, ţipă la mine:

- Unde ai dispărut?

- De ce nu m-ai aşteptat?

- De când te tot caut?

Am rămas mut.

Mut de uimire.

Mut de uimire, pentru că, şi în alte dăţi, fiind parteneri de pescuit, mai procedasem aşa.

Adică, ne despărţeam, ne îndepărtam, pentru a avea locurile de pescuit liniştite, pentru ca peştii să se apropie de ţărmuri şi a-i putea prinde.

Pescarii străini ne priveau şi schimbau priviri.

Fără să se oprească, o porni pe cărare spre gară.

La o asemenea comportare reactivă, am răspuns prompt, recuperând firul, demontând undiţa şi, cu bagajele în spate, l-am urmat prin lanul de porumb care l-a acoperit.

Răcitorul portabil, aproape umplut cu prada bogată, îmi apăsa umărul şi aluneca mereu.

Aluneca mereu şi, ca urmare, îl săltam ritmic înapoi.

Curelele raniţei îmi tăiau claviculele.

Undiţa lovea tuleii uscaţi şi graba mea avea ca ţintă apropierea de cel plecat înainte.

Dincolo de pârâu, după ce-am trecut puntea cu grinzi prefabricate, l-am zărit pe mirişte, ca o umbră lângă salcia izolată din mijloc.

L-am ajuns lângă căpiţele de fân şi am încetinit fără să-i spun o vorbă.

Mergea înainte, nepăsător şi îmbufnat.

Dar mai puţin tensionat decât fusese la întâlnire.

Am răsuflat uşurat.

Mi-am permis şi să zâmbesc, fără să mă vadă cu ochiul din ceafă.

Astfel, apropiindu-ne de gară, pe pajiştea verde cu flori, cu flori albastre ici-colo, dintre tufele de răchită ne atacă, din flancul drept, un dulău enorm.

Ne atacă atât de surprinzător că, pe moment, ne-am oprit ambii pe cărare.

Atacatorul, cu laţele murdare, atârnându-i în şuviţe neregulate, cu smocuri şi ciulini de brusture, avea ochii aproape injectaţi.

Injectaţi, de bătăile primite.

De foamea îndurată.

De frigul iernilor afară.

Veni săltând şi hămăind, din flancul drept, dar ocolindu-ne prin spate, la câţiva paşi.

Cu lemnul legat la gât, săltând şi

lovindu-i genunchii.

Ne-am întors odată cu el.

Şi înaintând cu spatele, pe cărare, spre gară.

- Lasă că-ţi arăt eu! rosti răspicat pescarul de lângă mine.

Şi, imediat, scoase din buzunar o praştie, o înarmă cu ceva rotund, ochi de la

înălţimea pieptului, oarecum la întâmplare şi lansă încărcătura, rostind cu satisfacţie în glas şi cu privirea, anticipat, triumfătoare:

- Ţine!

Proiectilul nevăzut lovi în plin ţinta.

Lovi undeva în zona toracică.

Un sunet înfundat ne izbi auzul.

Ca şi cum atinse nişte părţi antirezonatoare.

Care s-au opus ca zgomotul loviturii să se propage în jur.

Ci să-l absoarbă în interior.

Să-i amplifice durerea.

Corpul îi sări înapoi şi se curbă într-o parte.

Fălcile hăpăiră în gol.

Se auziră dinţii ciocnindu-se.

Şi un geamăt de cavernă scăpă, ca un sunet umanoid.

- Îţi mai trebuie?

Glasul celui cu arma vibra de emoţie.

De emoţia victoriei.

De emoţia unei victorii care n-a putut fi pe latura pescarului.

Aşa am aflat răspunsul la întrebarea pe care i-am pus-o.

Animalul lovit se furişă între tufişuri, înspre trestiile care bordau pârâul.

Fără să mai atace.

Ocupat acum să-şi lingă rana.

Mai scoţând câte-un lătrat subţiat, jalnic, învins.

Iar noi, fără să ne mai întoarcem, ne-am îndreptat spre luminile gării.

Eu, cu raniţa în spate, cu tolba plină de peşti pe-un umăr şi cu undiţa într-o mână.

El, cu raniţa în spate, cu beţele în husă pe un umăr şi cu praştia atârnând, lovindu-se de coapsă.

2001