#02 Undiţa urâtă

de V. Umbreanu

Seara n-au tras peştii.

Oricât am schimbat locurile, pluta rămânea nemişcată.

Neliniştit, am cinat în grabă, lovind aerul cu palmele şi plesnindu-mă, din cauza ţânţarilor.

Basca trasă peste urechi, fularul înfăşurat în jurul gâtului şi gulerul ridicat al fâşului, nu erau suficiente.

Micii vampiri tot găseau spaţiu pentru atac, faţa şi mâinile.

Alifia împotriva lor o uitasem acasă.

Apoi, pescuind cu mica undiţă, din fibră, n-am avut mai mult succes.

Deşi ofensiva atacatorilor s-a atenuat, timpul trecea fără folos.

Stelele şi sateliţii erau la locul lor.

Temperatura, acceptabilă.

Vânt nu bătea.

Doar şobolanii lipăiau pe sub ţărm.

Mai la vale, barcagiul a avut de lucru, până târziu, cu navetiştii.

Umbrele se mişcau în lumina puternică a becului de pe stâlp.

Lanţul zăngănea mereu.

Glasurile s-au auzit până aproape de miezul nopţii.

Înainte de a mă culca, mi-am legat băţul de o ramură de salcie.

Murmurul valurilor, izbindu-se de colţul betonului, era ca un cântec de leagăn.

Înfăşurat în pelerină, nu ştiu când am aţipit, ghemuit între răcitor şi raniţă.

M-a trezit răcoarea zorilor.

Deasupra dealului se zărea o coroană viorie, care se lăţea cu trecerea timpului.

Şnururi subţiri, de fum argintiu, se ridicau deasupra satului.

Cocoşii îşi strigau ora milenară.

Ochii mă usturau şi cearcănele umflate îmi dădeau o senzaţie neplăcută.

Depăşind amorţeala şi tentaţia somnului de dimineaţă, cobor la apă, cu atenţie să nu alunec.

Malul înclinat şi iarba umedă constituie o capcană pentru apa adâncă de dedesupt.

Lanţul bărcii tulbură clipocitul apei.

În timp ce-mi spăl metodic faţa cu apa călduţă, se aud primele rândunici, în zbor pe deasupra râului.

Privind înspre cataracta din amonte, zăresc ceaţa care se formează, ca o tulbureală a soluţiei aeriene.

Deşi mi-este foame, dezleg undiţa şi recuperez firul până la capăt.

Cârligul gol îl umplu cu o altă coropişniţă, din cutia tubulară.

Acum este perioada optimă de pescuit.

Dacă nu va fi activat vârful băţului, scurt, acum, în zori, toată ziua va fi o zbatere kilometrică.

Stau şi aştept, cu atenţia încordată.

Nici urmă de somn.

Privirea înviorată, caută, lacomă, evenimentele.

Culorile, din caleidoscopul schimbării.

Păsările, în concertul matinal.

Glasurile navetiştilor, în discuţii contradictorii cu barcagiul.

Soarele, care-şi face apariţia la orizont.

Când, pe neaşteptate, uşoara tresărie a fibrei.

Cu o la fel de uşoară încercare de tractare.

Las firul liber.

Ca şi emoţia.

Mâinile încordate, aşteaptă.

Privirea, fixată pe vârful sensibil, anticipează urmarea.

Care, nu întârzie deloc.

O smucitură puternică şi deplasarea băţului sub creanga de salcie.

Cu o la fel de puternică opunere!

Freamăt cu tot corpul!

Obrajii îmi vibrează.

Ochii strălucesc.

Braţele ţin cu putere prada.

Totul din jur dispare, în lupta celor două fiinţe.

Încet, încet, partenerul de la capătul firului, cedează.

Îl simt obosit, cu forţele consumate în violenţa surprizei.

Acum pot acţiona.

Pot recupera.

Degetele prind mânerul şi mulineta începe să tragă firul.

Centimetru cu centimetru.

Din când în când, câte o încercare de stopare, cu răsuciri şi schimbări de direcţie.

Fără folos!

Peştele este tot mai aproape.

Simţindu-se în pericol din nou, se opune cu ultimele energii.

Face două încercări, prima spre larg, a doua spre ţărm, dar arcul recuperează ritmic firul.

Iată-l aici, cu botul larg şi mustăţile încârligându-se.

Coada loveşte apa şi încearcă frânarea.

Cu băţul arcuit şi cu plumbul afară, ţin somnul cu gura ridicată în aer.

Abia acum iau minciogul de alături şi-l introduc uşor în apă.

Atingându-l, peştele face un salt dar cârligul bine înfipt îl ţine captiv.

Deja a ajuns în plasă.

Las liber firul şi ridic prima captură.

Intuiţia face prima apreciere.

Aproape 3 kilograme.

Între sălcii, în adâncitura malului, deasupra crengilor şi frunzelor uscate, cu cleştele patent în mâna dreaptă, ajung la cel ce se zbate, încolăcindu-se şi lăsând pe pânza de perdea pelicula mâzgoasă.

Îl imobilizez, prinzându-l de colţurile operculare şi-i opresc repede chinul, prin câteva lovituri deasupra craniului.

Întins în sicriul improvizat, pot să-l eliberez şi din accesoriul de oţel, înfipt zdravăn în colţul gurii.

Cartilagiul cedează în sfârşit şi, cu palma introdusă între dinţi, ne ridicăm la verticală.

Abia acum simt satisfacţia deplină.

Abia acum şi bucuria reuşitei îi colorează adâncul.

Şi totuşi, lungit şi atârnând inert, parcă nu mai este acelaşi.

Nu mai este acelaşi partener, de întrecere sportivă.

Întrecere sportivă pentru mine, luptă pentru viaţă pentru celălalt.

Desfac, în liniştirea molcomă care mă cuprinde, capacul răcitorului portabil şi-l introduc peste calupul de gheaţă.

Aşez perna de plastic, las capacul şi trag fermoarul.

Încălzit şi de efort, mă dezbrac de fâş, scot fularul şi rămânând în pulovăr, pregătesc undiţa pentru lansare.

Coropişniţa, în cârlig.

Controlez plumbul.

Ajustez distanţa.

Mă apropii de marginea ţărmului, mă aplec sub ramurile salciei şi ridicând arcul,

arunc greutatea între valuri.

La 10-12 metri distanţă.

Curentul poartă, un timp, greutatea şi-o aduce spre mal.

Simt ce se petrece prin fir.

Plumbul ajunge la o ridicătură subacvatică, pe care o depăşeşte prin forţa apei.

Apoi, se opreşte, într-un fel de canal nisipos.

Sălciile freamătă la baletul invizibil al zefirului.

Unele ramuri, în contact cu râul, se mişcă ritmic.

Rândunici, cu zecile, ciripesc, săgetând aerul.

Plescăiturile lor, lovind apa cu pieptul.

Un ţânţar zumzăie la ureche.

Barcagiul strigă la câţiva copii.

Undiţa tresare la vârful subţire.

Ca şi rândul trecut.

Din nou mă contract.

Din nou, eliberez firul.

Ca şi emoţia.

Văd, cu ochii minţii, cum somnul apucă momeala.

Cum o trage spre bârlog.

Poate, în concurenţă cu alţii.

Ca în savană, prădătorii.

Smucitura, pe care o aştept, se petrece.

La fel ca şi cealaltă.

Undiţa îmi ajunge sub salcie, lovind ramurile.

Firul de 0,5 se întinde la maximum când acţionez.

Iarăşi se formează arcul.

Iarăşi se zbate, cel prins la capătul firului.

Iarăşi, evaluez exemplarul.

Cam ca şi primul.

Satisfacţia reuşitei, bucuria aprecierii, emoţia disputei, împreună, îmi dau starea în care mulineta se învârte implacabil.

Degeaba, zbatere.

În van, tertipuri.

Prin apa adâncă, firul aduce la suprafaţă, împotriva curentului, următorul somn.

Îl cunosc după cum adulmecă hrana.

După cum o strecoară printre buze şi dinţi.

După cum trage uşurel la început.

Şi apoi, întâmpinând o rezistenţă, reacţionează violent.

Să menţină prada.

Sau să scape din capcană.

Unde este graniţa dintre cele două stări?

Ca prin vis mai recunosc schimbările din jur.

Soarele, ridicat pe boltă.

Căldura, urcând în valoare.

Liniştea de la barcă.

Fluierul unei locomotive.

Dispariţia rândunicilor şi activarea ţărcilor.

Iarăşi cu gura afară, apreciez exemplarul.

Parcă, ceva mai mare!

Coada se mişcă într-o parte şi-n alta.

Operculele se deschid şi se-nchid.

Tentaculele palpează aerul de deasupra apei gălbui.

Urmăresc, disputa tăcută, cu mai mulţi ochi.

Mâna, care apucă mânerul grosolan al minciogului.

Peştele, care aşeaptă îngrozit.

Spuma, care atinge corpul vineţiu şi se dispersează la vale.

Ţânţarul, care mă înţeapă pe frunte.

Inelul de oţel, care se scufundă şi se ridică brusc.

Zbaterea finală, din plasă.

Stropii, care ajung pe cizme şi pe faţă.

Macaraua, care-l ridică şi undiţa care-l urmează.

Din nou, peste stratul de iarbă.

Din nou, pe sub ramurile subţiri, aplecate.

Până în groapa cu uscături.

Cu nisipul mâlos, adus de viitură.

Unde, încolăcindu-se ca un şarpe, îşi aşteaptă sentinţa.

Menghina mâinii.

Şi loviturile cleştelui.

Scot, iarăşi cu dificultate, cârligul din colţul gurii.

O mică tresărire a corpului şi atât.

Iarăşi, în poziţie verticală, ne apropiem de răcitor şi, după operaţiunile de rigoare, ajunge peste confratele lui.

Răceala gheţii s-a şi transmis primului locatar.

Trag fermoarul şi repet, febril, operaţiunile.

Poate nu s-a golit locul!

Poate că haita flămândă mai aşteaptă!

Fără să înţeleagă unde dispar fraţii de cruce.

Extrag momeala şi mă bucur că mai am câteva, în nişele tubulare.

Plesnetul plumbului în apă.

Mişcarea eliptică de coborâre.

Căderea pe panta dunei alungite.

Depăşirea, printr-o unduire suplimentară.

Oprirea în canalul marginal.

Şi, aşteptarea episodului din serial.

Minutul de aşteptare.

Barca, alunecând pe oglinda râului.

Clipocitul valurilor, pe colţul de beton înclinat.

Piţigoiul albastru, cu cântecul lui sprinţar, deasupra.

Minutele se scurgeau, fără să se mai întâmple ceva.

Undiţa, nemişcată, s-a lăsat în jos, până aproape de valuri.

Oboseala, după poziţia incomodă din noapte, începea să-şi arate faţetele: moleşeală, amorţire, foame şi sete.

Las undiţa în iarbă, pun cizma dreaptă peste fir şi desfac şnurul raniţei, pentru a ajunge la sticla cu apă.

Sorb de câteva ori şi revin la poziţia de aşteptare.

Urmăresc printre ramuri naveta bărcii.

Vocile nu mai ajung până la mine din cauza freamătului general.

Ciripitul păsărilor, pretutindeni.

Mugetele unor vite, în luncă.

Uruitul trenului de marfă, undeva în spate.

Lovituri metalice, în sat.

Un tractor cu remorcă, pe drumul alăturat.

Ca dintr-un timp pierdut, slaba tresărire a undiţei.

Atât de aşteptată!

Atât de cunoscută!

Brusc, sunt altă fiinţă.

La pândă.

Cu toate organele şi cu toate simţurile.

Cunoscute şi necunoscute.

Firul, tras cu tot mai multă putere.

Degetele, care-l eliberează.

Şi mişcarea de 180 de grade, care îl ia prin surprindere.

Anticipând nevăzutul scenariu, grăbindu-mă, cu încărcătura emotivă reactivată.

Undiţa ca un arc!

Drumul ei sub salcie!

Şi tracţiunea cunoscută.

Dar, mai puternică acum!

Un peşte mai mare?

Prins bine, caută să se elibereze cu forţa-i ancestrală.

Când spre larg, când spre ţărm, struna şfichiuie apa.

Cu braţele întinse, ţin în forţa elastică a undiţei şi-n rezistenţa firului, animalul de la celălalt capăt.

Câteva minute se scurg în tensiunea disputei.

Până când arcul băţului se destinde şi ştiu că pot acţiona.

Obosit, peştele se supune recuperării.

Metru cu metru.

Iată-i coada ieşind la suprafaţă!

Frâna de rezervă.

Dispare în adânc dar firul îl aduce la mal.

Din nou cu gura expunându-şi colierele dinţilor.

Din nou cu sârmele vii, ca nişte antene mobile.

Şi apa, care-l atinge cu petele de spumă argiloasă.

Şi minciogul care-l cuprinde.

Şi mâna care-l ridică.

Şi loviturile în plasa murdară.

Apoi, cleştele, care-i pune capăt suferinţei.

Ridicat în picioare, constat că este cel mai mare frate din grup.

Emoţia lasă loc siguranţei.

Lasă loc siguranţei, în a găsi locul potrivit în timpul adecvat, cu răbdarea şi acţiunea, într-un complex de angrenaje unicat.

Altfel cum se explică înlănţuirea succeselor de acum?

Depus pe uscăturile gropii, acţionez fermoarul şi scot ceilalţi doi somni afară.

Apoi, cu palmele lunecoase din cauza lichidului vâscos, scot blocul îngheţat şi-l depun lângă vânat.

Iau răcitorul şi-l golesc de puţina apă rece, rezultată din topirea lentă a gheţii.

Ajuns din nou pe pământ, răcitorul primeşte ultimul locatar, somnul cel mare, peste el calupul de gheaţă şi, în final, ceilalţi doi peşti.

Fermoarul închide încă o etapă.

Urmează cealaltă.

Momeala.

Plumbul.

Apa, care-l târăşte în canal.

Aproape că-mi este familiară acea ridicătură, acel clin nisipos al albiei.

Peste care este trecută momeala, cu o uşoară opintire.

Şi aşteptarea în timp a activării undiţei uşoare şi zvelte.

Parcă simt şi nările mele ceea ce duce râul spre organele senzitive ale somnilor.

Particulele traduse în poftă şi în acţiune.

Văd, ca în transă, cum înaintează unduind.

Cum se apropie, învingând curentul submers.

Cum se opreşte, ca într-o temere.

Ca în faţa unei semnalizări suspecte.

Nu mai aud barca şi zăngănitul lanţului.

Nici tractorul, trecând iar.

Nici calul, care nechează pe pietrişul celuilalt mal, înhămat la căruţă.

Nici zgomotul hârşâit al lopeţii celui care încarcă.

Urmăresc scena din adânc.

În lichidul nu suficient de transparent pentru vedere.

Dar favorabil mirosului.

Iată, somnul o porneşte iar înainte.

Mai sunt aproape doi metri până la coropişniţă.

Încă o opintire.

Şi încă una.

Prelungirile sensibile se apropie în stol de mişcări.

O ţesătură de mişcări.

Ca nişte braţe de caracatiţă.

Iată, se lasă pe insecta captivă în cârlig.

Poate mai tresare în chinurile înecului.

Poate această ultimă vibrare nervoasă hotărăşte tabloul următor al piesei.

Al scenariului.

Gura întredeschisă, se apropie.

Se apropie, sigură de pradă.

Sigură de succes.

Ochii mici scot scântei de satisfacţie.

Dar, de undeva, semnalul prudenţei transmite tuturor muşchilor, atenţie!

Ştiu, este instinctul de conservare!

Dar, carnea nemişcată, cântecul monoton al apei şi foamea ţipând din toate megafoanele, hotărăsc altfel.

Prudenţa, învinsă, este redusă la tăcere şi dispare în neant.

Gura deschisă apucă momeala şi se închide în noianul de plăceri gastronomice.

Cu muşchii contractaţi, începe retragerea spre scobiturile ţărmului.

Nici o opunere.

Tocmai face mişcarea de întoarcere, când, lovitura năprasnică, urmată de durerea fierbinte a înţepăturii, îi activează forţele latente.

Se zbate, într-o parte şi alta, să scape de forţa care îl ţine.

Durerea s-a mai atenuat, dar lanţul necunoscut, care îl ţine, îi dă senzaţia generală

înnebunitoare.

Forţele eliberate se dezlănţuiesc.

Apa este un câmp de luptă.

Cu un duşman necunoscut.

Nemaicunoscut.

Minutele trec într-o tensiune teribilă.

Valurile, ţărmul şi ramurile sunt martore mute dar neputincioase.

Forţele erupte brusc, la fel se şi epuizează.

O sfârşeală şi o moleşeală apatică îl cuprind.

Forţa care îl ţine, cedează parcă.

Lăsat în voie, abia dacă îşi mişcă înotătoarea codală alene.

Dar nu, simte o alunecare înainte, ca în vis.

Tot mai puternică.

Tot mai sigură.

Încearcă să se opună, cu energiile rămase pe undeva.

Degeaba.

Forţa îl trage spre necunoscut, cu aceeaşi viteză.

Până când, o lumină puternică îl orbeşte.

Şi aerul, aerul nu-i ajunge!

Apoi, totul se învălmăşeşte.

Zbatere.

Fulgere.

Şi, nimic.

Privesc somnul din minciog.

Las cleştele patent în iarbă.

Desprind cârligul din gură.

Apoi ridic peştele şi-l admir, evaluându-l.

Mai mic decât ceilalţi, dar tot frumos.

Ajuns lângă ceilalţi şi închizând fermoarul, apuc răcitorul şi-l ridic.

Asta da, vânătoare!

Las încărcătura în groapă şi pregătesc undiţa.

Mai pun o coropişniţă.

Ultimele două, se agită în cutie.

Cu fruntea transpirată şi cu ochii scăpărând de satisfacţie, lansez în apă şi urmăresc, prin fir, traiectoria din adânc.

Cea arhicunoscută.

Curentul submers al apei.

Coborârea spre adânc.

Colina de nisip.

Canalul de lângă ţărm.

Plumbul nemişcat.

Apoi, aştept.

Iarba pe care stau mai păstrează umezeala minciogului târât.

Razele soarelui îmi izbesc fruntea.

Cu mâna liberă desfac şnurul raniţei şi scotocesc după pălărioara cu cozoroc.

Ochii mi se odihnesc sub apărătoarea umbroasă.

Apoi caut sticla cu apă, să mai atenuez senzaţia de foame.

Încă nu mă încumet să mănânc.

Poate mai am o şansă, în necunoscutul aşteptării.

Minutele trec în tăcere.

Păsările nu se mai aud.

Nici agitaţie la barcă.

Doar sunete slabe, departe, în sat.

Şi clipocitul apei, în colţul de beton care se pierde în adânc.

O moleşeală plăcută mă cuprinde.

Pleoapele se apropie tot mai mult, tot mai des.

Fac eforturi să nu adorm, dar nu reuşesc pe deplin.

Cred că am aţipit.

Mă trezeşte undiţa, care tinde să-mi scape din mâini.

Trasă cu putere, spre ramurile care ating apa, recunosc evenimentul.

Reacţia mea este promptă.

Şi toate etapele se succed după acelaşi scenariu.

Iată, privesc gura deschisă, cu şirurile de dinţişori.

Mustăţile agitate.

Ochii minusculi.

Trupul vânăt care unduie alene.

Apoi, după mişcările cunoscute, aplic loviturile implacabile.

Abia acum mă trezesc de-a binelea.

Când îl ridic şi îl admir.

Al 5-lea somn!

Privesc cadranul ceasului.

Este ora 9.

Când au trecut orele?

Depunând exemplarul peste ceilalţi şi închizând răcitorul, nu mă pot abţine să nu-l ridic şi să-l cântăresc.

E greu!

Dar cu câtă satisfacţie îl voi purta până seara!

Acum, lăsându-l în groapa nisipoasă, mă hotărăsc să-mi refac energiile.

Să-mi refac energiile cheltuite în lupta sportivă cu somnii.

Încarc momeala, verific plumbul şi lansez în depărtare.

După ce totul este în ordine, leg undiţa pe o ramură de salcie, cu un capăt de sfoară şi îmi spăl mâinile.

Apoi, iau micul dejun.

În căldura binefăcătoare, mestecând alene, privesc peste tot, savurând peisajul.

Mă simt parte componentă a lui.

De când am ajuns să-l cunosc, să-l iau în stăpânire, cu decenii în urmă.

Şi să-i constat, mereu, schimbările.

Undiţa, rămâne nemişcată.

Barca, îşi face, în tăcere, ruta.

După ce sorb din sticla cu apă, mă pregătesc de plecare.

Schimbând undiţa, pentru pescuitul la plută.

Recuperez undiţa veche, de bambus, din tufărişul din spate, de sub ţărmul înalt.

Şnurul cu care i-am legat spicul aduce nişte vreji de volbură.

Desfăcând-le spirala, zâmbesc amuzat de aspectul grosolan al undiţei.

Şi de amintirile legate de comentarii.

Dar, dincolo de prima impresie, nimeni nu s-a gândit la valoarea practică, la rezistenţa extraordinară a improvizaţiei.

Reazem băţul de-o salcie.

Dezleg cealaltă undiţă.

Încep să recuperez firul.

Privesc valurile.

Şi grinda de beton.

Da, apa s-a mai limpezit şi a scăzut.

Se observă fâşia umezită pe cenuşiul grinzii.

Iată explicaţia acalmiei!

Ridic plumbul şi coropişniţa neatinsă.

Pun piedica.

Introduc fularul, basca şi pulovărul în raniţă, apoi înnod şnurul.

Strâng clapeta peste lansetă, minciog şi fâş, apoi iau raniţa în spinare şi răcitorul pe umăr.

Ramurile răchitelor se dau într-o parte

şi-n alta.

Revenind, lovesc raniţa.

Câte una îmi biciuie obrajii.

Undiţa mare, ca un paratrăsnet, îmi urmează traseul.

E cald.

Pe drumul lutos, calc urmele căruţelor şi tractoarelor.

De-o parte, cultura de tutun, cu plantele deja desfrunzite şi cu florile tubulare.

De alta, hăţişul de sălcii, crescut sub ţărm, până la apă.

Mă opresc lângă staţia de pompare a apei, să mă odihnesc.

Eliberez doar umărul, cu răcitorul.

Mă şterg de transpiraţie, cu mâneca.

Apoi, caut, în porţiunea cu trestii, un loc pentru bagaje.

Mascând ascunzişul, rămân cu undiţa de plută şi geanta pe umăr.

Încarc momeala în cârlig.

Gândaci de Colorado şi cosaşi.

Strânşi, cu o zi înainte.

Urc restul de dig, rămas după inundaţii şi lansez în repeziş.

Pluta de tuleu galben săgetează pe valuri, urmând mişcările mâinii.

Din mal zboară lăstunii, ţipându-şi protestele.

Razele soarelui coboară aproape vertical.

Pale de vânt apleacă sălciile.

Valurile izbesc pilonii de metal şi ţeava.

Azi, instalaţia nu funcţionează.

Mă trezeşte din reverie firul care se întinde brusc.

O mişcare de înţepare şi primul clean aterizează în iarbă.

După anesteziere, ajunge în geanta neagră.

Şi pescuitul reîncepe.

Gândaci şi cosaşi, în cârlig.

Lansare, în valuri.

Deplasare la vale.

Altă aşteptare.

Altă mişcare a plutei.

Alt clean.

Merg la bagaje, pe care le scot din ascunzătoare.

Introduc peştii în răcitor, înham greutăţile şi, cu undiţa în mână, o pornesc la drum.

Trec pe lângă firele telefonice susţinute de stâlpii de lemn şi, cu un ocol larg, mă îndrept spre ţărmul înalt dintre gaturi.

Unde voi avea mai multe locuri de pescuit la plută.

La fiecare sută de paşi, mă opresc şi-mi eliberez umărul stâng, şi-mi şterg fruntea de lichidul sărat.

Apoi, merg mai departe, încet.

Câte-o adiere binefăcătoare mă răcoreşte.

Tulpinile de porumb foşnesc.

Ţărcile semnalizează trecerea mea.

Se aude, în dreapta, zgomotul apei în cataractă.

Apoi, dincolo de lăţimea maximă a buclei, se estompează şi, ajuns la ţărm, dispare.

Din nou caut un loc cu umbră multă, unde îmi ascund raniţa şi răcitorul.

Din nou aleg, din cutiile de chibrituri, momeala.

Doi gândaci şi trei cosaşi.

Înfipţi în cârligul nr.4, zboară prin aerul cald, odată cu pluta, până departe.

Urmăresc pata galbenă, alungită, şi-i reglez traseul, până ajunge în proximal golf.

Apoi, privesc împrejurimile.

Salcia, ca o insulă în mijlocul apei, cu gunoaiele, ca nişte steguleţe zdrenţuite, pe crengi.

Trunchiurile plopilor retezaţi, de pe celălalt mal.

Cireada vitelor bălţate, pe păşune.

Ciorile pe pietriş, fugărite de-un câine.

Pescarii, în apropierea cataractei, cu maşina roşie, deasupra, pe ţărm.

Din nou firul mă avertizează că sunt la pescuit.

Înţep, când nu văd pluta nicăirea.

De sub ţărm, de unde vrejii cu mure atârnă până la apă, recuperez peştele, de data aceasta un somoteu de două palme.

După ce ajunge în geantă şi încarc iarăşi momeala, schimb locul.

Urmarea, într-o oră, alţi doi peşti l-au însoţit în spaţiul întunecos dar încălzit.

Mă grăbesc la răcitor şi-i vărs în răcoarea neobişnuită, chiar deasupra.

Apoi, după ce manevrez fermoarul, îmi permit o pauză de câteva minute.

La umbră.

Jos, pe crengile uscate.

Alături de bagaje.

Cu undiţa, ca o suliţă, rezemată de crengi.

Cu şapca udă, alături.

Cu batista, udă şi ea de transpiraţie.

Vara este în toi, deşi suntem la început de septembrie.

Căldura pătrunde şi la umbră.

Cerul, de un albastru spălăcit, pare o ceaţă.

Păsările nu cântă.

Ramurile nu foşnesc.

Apa nu se aude.

Doar o vită mugeşte dincolo de râu, apoi liniştea după-amiezei pune stăpânire pe spaţiu şi timp.

Moleşeala care mă cuprinde mă obligă să mă întind peste uscături, care trosnesc.

Trebuie să înving starea de somnolenţă şi apatie.

Mă ridic, nu fără părere de rău, şi-mi încarc spatele, umerii şi mâna.

Ies în plin soare.

Urc panta şi pornesc mai departe, în susul râului, pe drumul de care.

Lanul de porumb se termină şi urmează o mirişte.

Benzile de paie brăzdează terenul, până la calea ferată.

Ici-colo, albăstriţe înviorează mohorul care a invadat peste tot.

Spre râu, armatele de trestii îmi barează intenţia de a pescui.

Trec mai departe, cu haltele din loc în loc.

Aşa ajung în zona malului jos, cu pietriş, de unde localnicii îşi încarcă, frecvent, căruţele cu balast.

Dar astăzi, fiind duminică, locul este împânzit de corturi şi maşini.

Culori de toate felurile.

Mai ales, ale umbrelelor.

Bărbaţi, femei, copii şi câini, peste tot.

Muzică.

Lătrături.

Trupuri bronzate.

Câteva persoane se bălăcesc lângă mal.

Mă opresc şi admir peisajul.

Deşi umărul mă doare de-a binelea, de la cureaua răcitorului, parcă privesc un tablou de Monet.

Sau nu, nu de Monet ci de Dufy.

Undiţele, cu zecile, stau în poziţii oblice, înfipte pe mal.

Nu departe de mine, chiar la capătul promenadei, un bărbat bronzat şi cu fiul, înroşit pe spate de plajă, se întorc şi mă privesc.

Puştiul, exclamă cu voce tare, să se audă în sala vastă:

- Ce undiţă urâtă are nenea!

Râd, în sinea mea, de exclamaţia spontană.

Sinceră şi adevărată.

- Taci măi, că te-aude! a răspuns, imediat, tatăl civilizat.

Dar răspunsul meu, prompt, pune lucrurile la punct:

- Nu, lăsaţi-l, puştiul are dreptate!

Şi, văzându-mi zâmbetul larg, care mi-a cuprins faţa, s-au apropiat curioşi, dar

mai mult să se scuze.

După ce ne salutăm şi-mi şterg fruntea de transpiraţie, las şi undiţa jos, îmi eliberez spatele de raniţă şi continui conversaţia.

- Aţi prins ceva?

- Nu, nimic, şi suntem de ieri aici!

Privim motelul improvizat, cu agitaţia de rigoare.

Pe celălalt mal, alte maşini, alte corturi şi alţi pescari.

Atunci, tot eu intervin şi lungesc scenariul:

- Mă mir că n-aţi prins nimic, mai ales că aveţi aşa multe undiţe şi atât de elegante!

Şi, nelăsându-le timp pentru replici, continui, privind numai spre băieţel:

- Mă mir că n-aţi prins nimic, pentru că eu, cu undiţa urâtă şi cu cealaltă de la

raniţă, nici ea nu prea frumoasă, am prins ceva peşte.

Şi zicând acestea, mă aplec spre răcitor, manevrez fermoarul, ridic periniţa ovală

de plastic şi eliberez, privirilor, conţinutul.

- Veniţi să vedeţi!

Perechea de pescari se apropie, prin iarba verde, şi se opreşte alături.

Privirile lor uimite, rămân magnetizate de ceea ce văd.

Mă aplec din nou şi, cu ambele mâini, răstorn pe jos pescuţii şi scot primii trei somni de dedesupt.

Cozile lor şi gurile semicăscate impresionează spectatorii.

Muţenia lor constituie aplauzele.

Trec clipe de tăcere, bine regizate.

După care, cu aceeaşi încetineală, îmbarc pasagerii în vehicul, îi acopăr cu periniţa, trag fermoarul cu grijă, să nu se deregleze şi îmi încarc iarăşi greutăţile.

Când sunt gata de plecare, mă întorc spre micul pescar, pironit locului, ca şi tatăl, şi, cu faţa serioasă, lansez morala:

- Cu undiţa urâtă!

Fără să mă întorc, mă îndrept, cu paşi lenţi, spre clădirea micii gări din depărtare.

2002