#01 Atacul cu pietre

de V. Umbreanu

Din nou, o zi ciudată.

Cerul senin, de un albastru închis, aproape artificial, mi-a atras, încă de dimineaţă, atenţia.

Apoi, vântul slab, de la amiază, care se opri repede.

Păsările lipseau de pe sălcii şi de pe pietriş.

Unde erau?

În apele limpezi ale râului, nici urmă de peşte!

Toată ziua am încercat să prind unul, cât de mic, în zadar.

Presimţirea iniţială s-a adeverit.

Şi în alţi ani, am mai trecut prin asemenea experienţe.

De aceea semnele adunate m-au avertizat.

La ţărm înalt ori la repeziş, acelaşi rezultat: pluta nemişcată, momeala neatinsă.

Am trecut pe celălalt mal, prin apa rece şi am montat lanseta cu setul de linguriţe.

Câteva ore am biciuit suprafeţele.

Şi la ape adânci, între sălcii şi plopi.

Şi în undele repezi, cu bolovani şi praguri de argilă.

Metalul rotator, cu ancorele adiacente, indiferent că era argintat sau auriu, n-a fost confundat niciodată cu o momeală.

Am obosit.

Mă aşez lângă raniţă şi privesc apele.

Murmurul valurilor pare străin.

În amonte, la aproape o sută de metri, s-a strâns o ceată de băieţi, în zona cataractei.

Cum făcuseră baie şi se hârjoniseră, acum se zvântau la soarele coborând spre apus.

Le auzisem ţipetele toată după-amiaza.

Acum se certau şi se ameninţau, grupaţi în două tabere.

Înjurăturile ajungeau până la mine, murdărind frumuseţea clipelor.

Vitele de pe păşune, multe dintre ele culcate, rumegau.

Paznicii lor, cu câinii alături, aşteptau să le treacă prin vad.

Unele au început să mugească.

Reiau lansarea, în speranţa unui miracol.

Simt prin fir vibrarea apei, în contact cu elicea metalică.

Apreciez, la moment, viteza apei şi adâncimea, mărind sau micşorând rotirea mânerului de la mulinetă.

Tot aştept şocul de pe traseu.

Urmat de lupta bine cunoscută.

Dar nu se petrece nimic.

Linguriţa revine monoton la mal.

Mai departe, gălăgia şi vocabularul indecent.

Alături, mugetul vitelor.

Aproape că m-am resemnat şi-mi vine să abandonez pescuitul.

Cum nu fac de obicei.

Deodată, la câţiva metri, se aude o pleoscăitură.

O piatră loveşte apa.

Privesc spre adolescenţi, în timp ce recuperez firul.

Băieţii, mai mulţi de o duzină, mă privesc.

Nu se mai ceartă, nu se mai agită.

Nici nu vorbesc.

Nemişcaţi, privesc în direcţia mea.

Cine a aruncat piatra?

Mă abţin să comentez.

Arunc şi recuperez când, mai aproape, o altă izbitură.

Privesc grupul, la fel de nemişcat.

Totuşi, unii, încruntaţi, par neutri, dar câţiva zâmbesc infatuaţi.

Laşii!

Ridic raniţa şi răcitorul şi, cu cele două undiţe, mă retrag pe pietriş, din raza de acţiune a gloatei.

Imediat, o piatră aterizează aproape de mine, răscolind ţărmul şi izbind alte pietre.

Un râs satisfăcut izbucneşte în masa anonimă.

- Ce vreţi măi, nu vă este ruşine?

Zbieretul meu reflex, provoacă alte râsete.

Câţiva ţangăi se apleacă şi se înarmează, apoi, se ridică.

Aşteaptă să mă întorc şi să lanseze proiectilele.

Stăm şi ne privim.

Ne privim şi ne evaluăm forţele.

Armatele.

Simt fiorii cum pun stăpânire pe corp.

Care alertează muşchii.

Care pregătesc pârghiile.

Să facă faţă atacului.

Coama de animal, de pe spate, îşi ridică ţepii.

Părul, de pe calota craniană, urcă încet spre verticală, ca după un somn milenar.

Ochii, ca nişte telescoape pedunculate, apropie imaginea.

Iată.

Urmăresc, precum un radar, balistica muniţiei adverse.

Nu se mai sfiesc.

Nu se mai ascund.

La început unul, apoi mai mulţi, aruncă pietrele.

Înaintează pe malul înclinat, cu iarba verde şi lăstarele de răchită.

Apa se ridică în trombe cilindrice.

Pietrişul sună în bătaia canonadei.

Pe albastrul întunecat, petele şi mai întunecate se apropie ca un stol.

Mă retrag cu spatele, în timp ce vocea, ca la un megafon, mai încearcă să protesteze:

- Ce v-a apucat, mă!

Şi răspunsul prompt, al conducătorului din mijlocul trupei sălbatice:

- Să te omorâm!

O iau la fugă, spre uimirea vitelor şi a celor doi ciurdari.

Uimit şi chiar îngrozit.

La un asemenea final de zi.

Şi că am scăpat nevătămat din ploaia de pietre.

În timp ce fac un ocol, să ajung la barcă, vitele, deja, traversează cu zgomot râul.

Tremurând încă, în timp ce aştept barcagiul să mă transporte înapoi, văd acolo, departe, vitele cum părăsesc zona, în norul de praf şi trec de calea ferată spre sat.

După ce plătesc taxa şi fug spre pasaj, constat că, în locul teatrului de operaţiuni, n-a mai rămas nimeni.

Doar urmele vitelor pe drum.

Şi praful care se lasă alene.

Soarele, departe, apune în roşu sângeriu.

Aşteptând în staţie trenul, în ora următoare, simţeam cum redevin fiinţă umană.

Şi doar amintirea, ca un vis urât, mai păstrează experimentul la care am fost supus.

Atacul cu pietre.

2002