#34 După operaţie

de V. Umbreanu

Ce repede îmi revin după operaţie!

Dar, câte emoţii înainte de ea!

Să aştepţi în salon să te ia sora.

Surpriza a început chiar atunci, injecţia în braţ.

Imediat, o urmez, cu inima bătând nebuneşte.

Mă înroşesc şi transpir.

Îmbrăcat în pijamaua cu dungi albastre, o urmez pe coridor, ca un căţel.

Coborâm treptele la parter.

Parcă visez, parcă visez urât.

Ce fire puternice mă ţin, să nu plec, să nu ajung în sala de operaţii!

Cum am ajuns aici?

Rememorez totul, ca într-un film cu imaginile trecând în viteză.

Jocurile, de care nu mă săturam.

Alergatul.

Pe străzi, în berc şi la şcoală.

Sau săriturile peste garduri, în fundul grădinii, când mă grăbeam la Arieş.

La baie şi la pescuit.

Sala de operaţii, după spălătorul iniţial.

Medicii şi surorile, în alb.

Parcă mi se taie picioarele.

Sau mă opreşte un plumb.

Pereţii.

Lămpile orbitoare.

Privirile tuturor, zâmbitoare.

De ce zâmbesc?

De ce vorbesc nepăsători?

Când m-au sprijinit să urc pe masă, nu credeam că este real.

Să mă întind, cu pantalonii la picioare.

Ce raze fierbinţi emană lampa de deasupra!

Privesc neputincios când mă ung cu un lichid mirositor.

Galben sau portocaliu?

Sunt legat de mâini, apoi, cu benzi, şi de picioare.

De ce?

Să nu fug, să nu protestez, să nu mă mişc?

Nu sunt eu , cel care priveşte.

Cel care ascultă. parcă din altă lume, cuvintele.

Cei din jur, vrăjitori în alb.

Apoi, brusc, seringa uriaşă, ca o pasăre de pradă, cu clonţul ascuţit!

Cum să nu gemi?

Cum să nu te sperii?

Apoi, amorţeala care mă cuprinde.

Care mă invadează, ca o apă fierbinte.

Privesc în jur, la figurile acestea, necunoscute.

Doar mama este afară, pe undeva, şi ea speriată.

Dar, cearceaful din faţă, vertical, mă izolează.

Tăietura m-a fulgerat ca o arsură nemaitrăită!

Urlu.

Urlu de durere.

Medicii se miră şi se întreabă ceva.

Cu ochii în lacrimi, înţeleg până la urmă cuvintele, sensul lor.

Nu şi-a făcut efectul injecţia din burtă?

Mai capăt una?

Durerea se repetă.

Ca şi urletul.

Sunt lac de sudoare.

Cineva mă şterge pe faţă.

Apoi, epuizat, simt că se lucrează în corp.

Urmăresc, epuizat, pe un ecran imaginar, încordat, totul.

Minutele trec foarte greu.

Dacă trec!

Din vorbele echipei înţeleg că operaţia se apropie de sfârşit.

Înţepăturile care urmează mă fac să mă contract, ca un răspuns insuportabil.

Acum, după visul urât, nu pot crede că

l-am trăit.

Şi totuşi, imaginile din filmul trăirii se repetă în memorie.

Stau pe pat şi ascult cum discută, bolnavii din salon.

Despre operaţii şi despre vreme.

Da, acum, în aprilie, în loc să fiu acasă, sunt aici, în spital.

Operaţia suferută cu trei zile înainte, parcă se îndepărtează cu viteză mare.

Corpul nu mai simte decât pansamentul.

Mă mişc şi joc fotbal.

Cum?

Dimineaţa, pe coridor, m-am întâlnit cu un băiat, operat ca şi mine.

Stă în salonul vecin.

Chiar el îmi propune să ne jucăm.

Dispare şi revine cu o minge de hârtie de ziar.

Legată cu sfoară.

Bucuroşi, nepăsători, facem un joc de pase.

Până o soră, din celălalt capăt al coridorului, strigă la noi:

- Ce faceţi, nu vă e ruşine?

Fugim în salon, fiecare.

Stau pe pat, cuminte.

De afară, prin fereastra deschisă, pătrunde aer cald, de primăvară.

Cred că am adormit, moleşit şi de mâncarea de amiază.

Supă de chimin şi friptură de găină, cu pireu de cartofi.

Seara, după o plimbare, vizita doctorului cu sora Maria.

Ridicând pansamentul, vede tăietura şi zice:

- Se vindecă bine, mai trebuie scoase firele!

Sora Maria, zâmbindu-mi, trage cu ochiul.

Când e aproape să se întunece, cineva aprinde becurile.

Iau de pe noptieră cartea adusă de mama, cu o zi înainte, cu Pat şi Patachon, şi o recitesc.

Atunci, cineva, se apropie de mine.

Da, este un tânăr, tot din comuna noastră, operat de hernie.

În ziua cu operaţia, a stat lângă mine câteva ore, după plecarea mamei.

Îl cheamă Petean şi este tare glumeţ.

- Ce citeşti, Crişănuţ?

- Uite, întâmplările cu Pat şi Patachon!

- Da, sunt foarte frumoase!

Zicând acestea, se aşeză pe pat şi apropiindu-se de cap, şopteşte la ureche:

- Vrei să ieşim mâine în oraş, după masa de seară?

Uimit de propunere, răspund tot printr-o întrebare:

- Dar se poate?

Tot şoptind, completează:

- Mergem şi la un film, că nu-i departe cinematograful!

Eu, bucuros de o schimbare a programului de spital, aprob dând din cap.

Înainte de a pleca, îmi completează:

- Dar ăsta-i secretul nostru, nu spunem la nimeni!

Nelămurit pe deplin, îl prind de mână şi-l aplec spre mine, spunându-i precipitat:

- Pe unde putem ieşi ca să nu ne vadă nimeni?

Zâmbind satisfăcut, îmi răspunde, sigur pe sine:

- Sărim gardul, am studiat deja terenul!

Îl urmăresc, plecând către patul lui, în celălalt capăt al salonului.

Timpul a trecut mai repede, cu anticiparea aventurii.

Dimineaţa următoare n-am mai jucat fotbal, deşi, m-a vizitat colegul de spital, cu chemarea pe coridor.

Mesele şi vizitele, au trecut repede.

Abia seara m-am gândit la ce mă aşteaptă.

Cu ce mă îmbrac?

Voi merge cu pijamaua?

Mi-am făcut griji degeaba.

Petean pregătise totul, în amănunţime.

Când saloanele au intrat în faza de noapte, îmi făcu semn să ies din salon.

Ajuns afară, pe coridor, îmi şopti conspirativ:

- Mergem să ne plimbăm în curte!

Coborâm, eu emoţionat, treptele şi ieşim pe uşa de la parter, care da în curte.

Acolo, sora Maria, cu halatele!

Unul pentru Petean, zâmbitor şi galant, celălalt pentru mine.

Afară, aer cald, de primăvară.

Cer senin.

Petean lămureşte situaţia.

- Vine şi sora Maria cu noi, să ne distrăm împreună!

Fără să ne vadă cineva, ajungem lângă gardul lateral al curţii, şi-l escaladăm fără probleme, în ordine.

Întâi, Petean.

Apoi, Maria, ultimul, eu, sprijinit de braţele puternice ale cavalerului.

Am înţeles pe loc situaţia.

Ei, înţeleşi de dinainte, au apelat şi la mine, ca însoţitor.

De ce nu?

Iată-ne, în uniforme, plecând spre centrul oraşului.

Pe stradă, mai nimeni!

Traversăm şi ajungem la cinematograful din colţ.

Petean scoate biletele, se vede că procurate din timp.

Trecem de femeia care le rupe şi intrăm în sală, la locurile noastre, printre ultimele.

Când se sting luminile, sunt captivat de film, ca şi acasă.

Un film american, cu cowboy.

În sala plină de spectatori, în linişte, suntem captivaţi de ceea ce vedem.

Cu regret, timpul a trecut în zbor.

Şuşotelile tovarăşilor mei din spital nu

m-au deranjat, de acolo, din spatele meu.

Când filmul s-a terminat şi s-au aprins luminile, ne-am întors la spital, în formaţia completă.

Eu, înainte, pe strada pustie.

Peteam cu sora Maria, în spatele meu, ţinându-se de talie.

Trecând gardul şi ajungând în curte, ne-am despărţit de soră, care ne-a luat halatele.

Ajunşi în salon. cu mersul nostru tiptil, ne-am ocupat fiecare, locurile.

De parcă n-am fost plecaţi, undeva.

Câmpia Turzii

3 ianuarie 2016