#30 120 de ani

de V. Umbreanu

În aprilie 1999, în pauza mare, de la ora 10, secretara şcolii, Cornelia, mă caută în cancelarie.

Precipitată.

Nerăbdătoare.

Să-mi comunice ceva.

În particular.

Oare ce vrea?

Ce vrea să-mi spună, aşa, urgent?

Rapid, pe ecran, îi apare portretul-robot!

La care, primele tuşe, au fost puse, rapid, în vara anului 1959.

Pe terenurile ICAR-ului, unde eram amândoi zilieri.

Ieşim pe coridorul etajului 1.

În urmă, colegii curioşi, ne-au petrecut cu privirile.

- Vasile, am primit o adresă cu noua lege a pensiilor!

- Da, şi ce mă priveşte pe mine?

- Păi, nu vrei să ieşi la pensie, mai repede?

Gândesc rapid.

Am împlinit 60 de ani, mai predau 2 ani şi ies la pensie atunci.

Cornelia, râzând, îmi spune că, noua lege, permite pentru bărbaţi, să iasă la pensie, la cerere, şi la 60 de ani!

Ia uite, mă precipită tentaţia!

- Să nu-ţi întocmesc dosarul?

Râzând cu gura până la urechi, îmi bănuieşte hotărârea.

Parcă nu sunt eu, cel care declară instantaneu:

- Ba da, Cornelia, imediat!

Cineva în spate, a apăsat butonul.

Soneria anunţă sfârşitul pauzei.

Tot Cornelia, încheie, satisfăcută de eveniment:

- Aşa-i că sunt bună de cinste?

- Absolut, Cornelia, cât mai repede!!

În cele 3 ore, am predat ca prin vis, lecţiile de biologie şi geografie.

Cred că au simţit şi elevii transformarea mea.

Că orele au fost mai degajate.

Mai liniştite.

Ca de încheiere de trimestru ori de an şcolar.

În pauzele următoare, colegii m-au abordat curioşi dar, nu le-am zis nimic.

Am zis, în sinea mea, să se afle oficial.

În ziua următoare, Cornelia, mi-a dat cererea-tip, s-o semnez.

Zilele au trecut ca niciodată.

Era şi normal!

Era pentru prima dată că ieşeam la pensie!

S-a bucurat nespus de mult şi mama, în haloul de amintiri, dar şi fiul meu, Alcor, în depărtare, când a aflat.

Ca şi pensionar, tânăr şi fericit, mă puteam ocupa de pasiunile rămase, nefinalizate până la capăt: lecturi, mai ales din domeniul ştiinţific, publicarea volumelor scrise în decursul deceniilor cu cenzură, şi pescuitul.

Dar, ca persoană biologică, din experienţa personală, dar şi a altora, aveam să pun în practică păstrarea echilibrului prin antrenamente zilnice.

Că, ajuns la pensie, mişcările, ca persoană sportivă, să nu permită organismului sedentarizarea, cum o practică aproape toţi pensionarii.

De aceea, programul de viaţă zilnic, avea parametrii de realizare bine stabiliţi.

Activităţile gospodăreşti: pregătirea mâncării şi curăţenia la domiciliu, igiena personală şi spălarea hainelor, activităţile din grădină şi livadă.

Pescuitul, cu câţiva prieteni şi, ulterior, singur.

Lecturi, care să mă ţină la curent cu descoperirile ştiinţifice.

Continuarea scrierilor literare şi pregătirea volumelor pentru tipar.

Antrenamentul zilnic, pe ruta preferată, de câţiva kilometri, mai ales după mutarea la bloc.

Activităţi culturale şi sociale, pe plan local, inclusiv voluntariat.

Deplasări peste hotare, la invitaţiile fiului meu sau a unei cunoştinţe.

Toate, datorită unei înţelegeri profunde a valorii sănătăţii, a timpului şi a banilor.

Dar, mai presus, a relaţiilor cu semenii.

În asemenea condiţii, cum să nu valorifici la maximum pensia?

Această binemeritată răsplată, după peste 40 de ani de vechime profesională.

Cu trecerea timpului, în efervescenţa cotidiană, remarcile mele, cu privire la viaţă, la timp, la vârstă, au stârnit, în general, zâmbete.

Să dau şi exemple.

Când declaram că nu mă simt a avea 60, 65 ori 70 de ani.

Când se vorbea de sănătate, ca dar al lui Dumnezeu, replica mea, că ea trebuie întreţinută activ şi conştient, fără abuzuri.

Când se referea la boli, de care, în realitate nu scapă nimeni, părerea mea că trebuie să folosim la maximum prevenirea lor şi prin încredere în corp, ca şi autosugestia.

Nu de puţine ori, declaram cu încredere sinceră, că voi putea dubla perioada de pensie.

Uneori, când se vorbea de persoane care au ajuns la 90 sau la 100 de ani, declaram că le am în vedere, ca ţeluri, ca limite de ajuns.

Cei din preajmă, cu tăceri, cu zâmbete, mă judecau cu experienţa lor personală, ori ca naivitate, ori ca lăudăroşenie.

Ba mai mult.

Am sesizat o oarecare doză de opunere, de invidie, mai ales de la cunoştinţele care, ca stări de fapt, reale, erau tot mai departe de asemenea concepţii.

Deşi, i-am şi înţeles.

Fiecare, suntem deosebiţi.

Ca urmaşi ai unor familii diferite.

Ca purtători de ADN diferit.

Ca educaţie şi experienţe, diferite.

Acum, înplinind nu demult 80 de ani, deci cu 20 de ani ca pensionar, o declaraţie publică de a mă vedea peste alţi 20 de ani, stârneşte mirare şi nu numai.

Dar dacă voi atinge 120 de ani?

Acest fel de a gândi, pentru mine, este ceva obişnuit.

Problema este că, pentru foarte multe persoane care mă cunosc, deranjează.

Direct sau indirect.

Un ultim exemplu.

În ultimele două luni, am avut o inflamaţie a zonei piciorului stâng, cu degetele 2 şi 3.

De natură nervoasă ori epidermică.

M-a deranjat şi la mers, nu numai prin influxurile nervoase dureroase.

Apelând la medici, cu tratamente eficace, cu răbdare şi perseverenţă, m-am vindecat.

Dar, într-o zi, când îmi realizam primul antrenament de 4 km., pe ruta obişnuită din orăşel, chiar lângă Hala Unirii, m-a oprit o cunoştinţă.

Conversaţia a pornit de la constatarea că nu ne-am întâlnit de ceva vreme.

Fiecare, am explicat de ce.

Eu, am recunoscut problema medicală.

Să vedeţi reacţia adversă!

Uimirea, de pe faţa, devenită ultramobilă!

Ochii, strălucitor de satisfăcuţi!

Mişcările buzelor, în cuvintele care se pregăteau să erupă!

Braţele, lopătând aerul din jur!

Retragerea corpului, cu câţiva decimetri!

Şi, cuvintele de sinteză:

- Ai zis că trăieşti 120 de ani!

Ne-am despărţit, salutându-ne, ca deobicei cu „servus”.

Zâmbind numai în interior, V. Umbreanu mi-a şoptit, satisfăcut, tânăr şi fericit cum îl ştiu:

„- Iată, subiectul pentru o altă proză scurtă!”

Inspiraţia mi-a dictat-o abia astăzi, 20 august 2019, în Bruxelles.