#29 Aparatul de ras
de V. Umbreanu
A, da, era să uit!
Grăbit ca întotdeauna, deşi cu timpul programat, cu teama că nu-mi ajunge, mă neglijez.
Mă neglijez ca aspect, în această lume care te urmăreşte, ca o oglindă permanentă.
Trebuie să mă bărbieresc!
Deşi o fac de două ori într-o săptămână, uneori uit şi cineva îmi aminteşte.
Direct ori indirect.
Din hol, intru în baie, aprinzând automat becul.
Tot automat, atârn găleţica roşie de robinetul de apă caldă, să iau întâi apa rece în ea.
În timp ce se umple, încerc şuvoiul cu un deget, până apare apa caldă.
Tot automat, las găleata în vană şi umplu cu apa tot mai caldă cana străveche şi o aşez pe postamentul căzii, oprind apa.
Pregătindu-mă, privesc poliţa de sub oglindă, unde aşteaptă aparatul de ras.
Dar, surpriză!
Nu este acolo!
Uluit, constat că, în locul aparatului simplu, pe care-l am de câţiva ani, se găseşte altul.
Nu se poate!
Acesta, străin, mai deosebit.
Şi ca alcătuire şi ca şi culoare.
Al meu era de material plastic alb.
Acesta, cu alte componente, albastru.
Sau nu ştiu ce altă culoare.
Cu daltonismul meu.
De mai mult de un minut, poate chiar două, stupefiat, privesc schimbarea.
Nu se poate!
Cine a intrat, în ultimele zile, în apartament?
Fără să ştiu!
Fără să fiu prevenit!
Să-mi schimbe ustensilele de ras!
O glumă proastă?
Un mesaj, asupra aspectului meu, cu faţa nerasă?
Privesc aparatul nou şi constat o altă schimbare.
Aparatul nu este complet, îi lipseşte piesa care apasă lama!
Ori lama este încastrată în interior?
Nu mă pricep.
Iau noul aparat şi merg în bucătărie, scot din sertarul cu tacâmuri un cuţit, cu care meşteresc, încercându-i piesele.
Sigur, apăs prea tare şi rup piesele de plastic!
Oare intrusul a anticipat reacţia mea, primitivă?
Oricum, încordat de situaţie, încerc să gândesc raţional.
Deocamdată nu mă pot bărbieri.
Nu-mi mai arde de aspect.
Trebuie să realizez altceva, mai urgent.
Să schimb încuietoarea de la uşă, butucul şi cheia.
Simt, brusc, nesiguranţa din apartament.
De mai mult de 15 ani, de când locuiesc în el, n-am ştiut ce-i acest sentiment.
Că, ziua şi noaptea, cineva are acces în locuinţă, fără să ştiu.
Dar, până să fac schimbarea, cum să-i dau de înţeles străinului că situaţia este absurdă?
Ştiu că nu-mi lipsesc bunuri din apartament.
Ce să lipsească?
Mobilă.
Cărţi.
Discuri.
Haine.
Colecţia de fluturi.
Plante medicinale.
Acestea sunt bunurile mele de preţ.
Bani nu am, nici în bancă, decât cei 1000 de lei pentru înmormântare.
Atunci, de ce?
De ce aparatul de ras?
Acţionez, în inspiraţia de moment.
Iau o coală de hârtie dintr-un vraf de pe oglindă şi scriu mare şi citeţ, următorul răvaş:
„Returnaţi-mi aparatul de ras!
(O glumă absurdă?)
Nu e mai bine să ne întâlnim faţă în faţă?”
Poziţionez scrisoarea pe locul aparatului de ras, rezemată de oglindă.
De ce?
Păi, mă gândesc la faptul că, revenind,
să-mi cunoască părerea.
Să negociem, dacă, în umbra gestului, există ceva mai concret.
Neliniştit, cu programul zilnic deranjat, trebuie să rezolv două probleme.
Prima, să-mi procur un aparat de ras de la parfumeria Olivia.
A doua, să găsesc un lăcătuş pentru schimbarea cheii.
La parfumerie, mi se oferă un aparat de ras identic celui primit „cadou”!
Uluitor!
Doar că, ceva mai complex decât al meu şi mai costisitor.
Revenit acasă, fac testul comparându-le.
Intru şi în psihologia intrusului.
Dar dacă, chiar schimbând butucul şi cheia, intrusul poate repeta acţiunea?
Să fie o persoană specializată pentru astfel de activităţi?
Să fie cineva care a premeditat gestul cu aparatul de ras?
Poate o reminiscenţă din anii de demult?
Cu moartea tatălui meu?
Cu probleme „delicate” de adaptare la mediu, din anii 70 şi 80?
Cu „combustia spontană”?
Oricum, nu mi-e teamă!
N-am nimic de ascuns.
Totul poate fi găsit în volumele publicate, direct ori metaforic.
Nu este plăcut dar trăiesc şi într-o doză de amuzament.
Un joc, deosebit de fin, dacă este folosit un aparat de ras, ca mesaj.
Cealaltă problemă am rezolvat-o, cu ajutor informativ, în câteva zile.
Lăcătuşul a procurat un butuc asemănător uşii, de la Dedeman Turda.
Lucrarea de schimbare a durat foarte puţin, sub privirile bănuitoare ale vecinilor.
Liniştindu-mă, cel puţin parţial, am lăsat răvaşul pe poliţa oglinzii, căteva luni.
N-am primit nici un răspuns.
De atunci, locuiesc sub ocrotirea unei paze necunoscute.
Până când?
Până la schimbarea următorului aparat de ras.
Bruxelles
18 august 2019