#27 Suma vitezelor
de V. Umbreanu
Până deasupra Lacului Balaton, cer senin, cu câţiva nori cumuliformi, dispersaţi.
Lacul uriaş, ca un caltaboş, îşi expune insulele şi căsuţele de pe maluri privitorilor singulari.
Din locul unde stau, 21 F, în dreapta aeronavei TAROM, urmăresc spectacolul, pe care-l dau călătorii, cu coada ochiului.
Tăceri şi discuţii, moţăieli şi cozi la toaletă, pe fondul telefoanelor mobile, din mâinile dependente de aceste jucării la modă.
Din câte observ, doar eu folosesc hubloul telescopic.
Călătoarele de alături, de pe D şi E, de la începutul şi până la sfârşitul călătoriei, s-au distrat, folosindu-le într-un joc, de-o veselie debordantă.
Nu că m-ar fi deranjat.
Apoi, norii au invadat atmosfera, aşa că, deasupra lor, pluteam la cei 10000 de metri, cu
- 48 grade Celsius.
Şi totuşi, chiar înainte, un eveniment neprevăzut, m-a preocupat brusc.
Lateral dreapta, sub noi, o altă aeronavă a
tăiat spaţiul în sens opus, dispărând precum a apărut.
Ce interesantă părere a lăsat această cometă rapidă!
De mai mulţi ani, obişnuit cu zborurile către Vest şi înapoi, am reţinut explicaţiile piloţilor, de la bord.
Cu privire la viteze, durate, înălţimi şi temperaturi.
Ştiam că viteza obişnuită este de cam 250 metri/secundă.
Dar şi că aprecierea ei se baza pe repere.
Cu cât erau mai depărtate, cu atât impresia de zbor lent apărea de la sine.
Şi viceversa.
Norii din imediata apropiere erau depăşiţi rapid.
Acum, avionul enorm, la doar câteva sute de metri distanţă, a părut o săgeată ultrarapidă.
Ce înseamnă aceasta?
Că, rulând în sens opus, m-a impresionat viteza acestuia.
În raport de ce reper?
În raport de aeronava noastră, tot în mişcare, dar în sens opus ei.
Şi atunci?
Atunci, am trăit faza de însumare a vitezelor!
Oare?
M-am şi văzut în cealaltă navă, privind aeronava noastră.
Oare, acelaşi lucru l-aş fi trăit?
Ca viteză şi durată?
Iată explicaţia logică.
Am trăit suma vitezelor prin iluzia haloului ei!
În ora următoare, cu norii dedesupt, cu peisajul relativ monoton, am savurat fenomenul şi explicaţia lui.
Şi, ca să fiu sigur, ştiam ce voi face la coborâre.
Voi întreba piloţii!
Minutele au trecut într-o nerăbdare crescândă.
Deasupra Belgiei, peisajul s-a modificat spectaculos.
Nori de toate tipurile îşi executau baletul-sarabandă în jurul nostru.
Cirrus şi cirro-stratus.
Strato-cumulus.
Cumulus dispersaţi.
Ba şi câteva încercări de cumulo-nimbus în depărtare.
Cu un front activ, chiar la aterizare.
Iată, ajunşi la destinaţie, ne pregătim de coborâre din aeronavă, aşteptând.
Rumoarea obişnuită.
Graba celor mai mulţi.
Eu sunt singurul care, din coada avionului, încă îmi ocup locul, ştiind că voi fi ultimul.
Şirul din faţă se pune în mişcare.
Ca un şarpe, segmentele lui, ies din avion.
Eu, ultimul, ajung lângă cabina închisă.
O stewardesă, zâmbitoare, ne mulţumeşte pentru călătoria aleasă, cu TAROM.
Mulţumindu-i, pentru zborul perfect, îmi exprim dorinţa de a-l întreba pe pilotul principal despre un fenomen aerian.
Deschizând uşa, primind aprobarea din cabină, le expun pe scurt fenomenul de deaspra Ungariei.
Şi conchid printr-o întrebare:
- Aşa-i că a fost o iluzie, cu însumarea
vitezelor?
Zâmbind amuzaţi, ambii piloţi mă aprobă.
Foarte mulţumit, mă grăbesc să-mi ajung tovarăşii de zbor.
După câteva sute de metri, i-am prins chiar la ghişeele cu controlul actelor, paşapoarte ori acte de identitate.
Ajuns la controlor, întind cartea mea de identitate prin orificiul semicircular.
Vameşul corpolent, cu faţa masivă, dar calmă, cu obrajii ridaţi, mă priveşte cu ochi experţi, şi-l ia.
Alături, alt coleg de-al lui, în exerciţiul funcţiunii.
Suntem ultimii călători.
Privind actul, îl studiază tot mai atent.
Clipele se adună în minute.
Simt că devin, cumva, suspect, ca şi în alte dăţi.
Vameşul îi arată actul meu celuilalt, de alături, rămas liber.
La celelalte ghişee nu mai sunt călători.
Ambii controlori, cu obiectul suspect, în analiză.
Discută şi mă privesc.
Eu, ca şi în celelalte cazuri, zâmbesc.
Un zâmbet, poate, nelalocul lui pentru oamenii legii.
Dar, pentru mine, perfect.
Chiar dacă mă simt prins într-o plasă de control al suspecţilor.
Mă amuz în continuare, chiar dacă faza se prelungeşte tot mai mult.
Tot mai mult, în raport cu alte situaţii, similare.
Vorbesc între ei dar, prin interfon, cheamă ajutoare.
Din spatele lor, prin alte uşi, se prezintă doi controlori, poate superiori, deşi mai tineri.
Actul meu trece din mână în mână, comentând fiecare ceva.
Şi arătând cu degetele, partea de jos a actului de identitate.
Până la urmă, ajung la consens.
Sunt luat în primire de cei nou-veniţi, şi, prin coridoarele legii, cu uşi care se deschid doar prin folosirea unor carduri, sunt introdus într-o sală de aşteptare a poliţiei de frontieră.
Acolo, alte figuri.
Alte figuri, suspecte.
Două femei, în vârstă, musulmane, încruntate, privindu-mă cu interes.
Un tânăr brunet, cu perciuni şi barbă, studiindu-mă şi el.
Alţi doi bărbaţi, cu feţele crispate.
Toţi, cu bagajele lor.
Doar eu, în picioare, cu geanta mea de voiaj, de minimă folosinţă.
Privesc activitatea febrilă din biroul oficial al vamei belgiene.
Se fac scanări, fotografii, înregistrări, analize.
În sfârşit, lămuriţi sau nelămuriţi, unul dintre cei tineri, zâmbitor, îmi predă actul şi mă însoţeşte, legal, spre ieşire.
În loc de râmas bun, OK!
În minutele următoare, cu fiul meu Alcor, ne amuzăm de micile defecţiuni ale birocraţiei democratice.
În drum spre staţia de autobuz.
Bruxelles
17 august 2019