#26 Inspiraţia

de V. Umbreanu

Când am început să scriu versuri, în clasa a V-a, a fost ca şi cum făceam un lucru de la sine înţeles.

Nu m-a obligat nimeni.

N-a fost la îndemnul unui sfat al cuiva.

Al cui?

La şcoală, versurile citite şi memorate, făceau parte din programa obligatorie.

Educatoarea, învăţătorii şi profesorii de limba română se străduiau să ne convingă de frumuseţea şi de înţelepciunea lor.

A lor şi a creatorilor lor, poeţii, români şi străini.

Dar, analiza, parcă, strica naturaleţea frumuseţii şi a înţelesului etalat, obiectiv, chiar dacă pe înţelesul nostru, al micilor ascultători şi degustători.

La şcoală, la lecţii.

Acasă, în schimb, în liniştea camerei, cuvintele curgeau de la sine într-o sonoritate muzicală.

Acolo, s-a petrecut apariţia naturală a versificaţiei.

Sub influenţa autorilor studiaţi.

Cu o îndrăzneală copilărească, precum şi în alte situaţii.

La început imitând, de exemplu stilul „scrisorilor” lui Eminescu sau a „rondelurilor” lui

Macedonski.

A apărut, aşa, schema.

Rândurile cu ritm şi rimă.

Cu poticniri şi continuări.

Când au aflat de această creaţie şi părinţii ori colegii, cu toţii m-au ironizat, binevoitori, nu cu răutate ori invidie.

Dar, pentru mine, reacţia a fost precum a melcului.

Tot cu naturaleţe, m-am închis în mine, ca un secret sensibil, prea personal să fie cunoscut şi de alţii.

A fost a doua oară când am înţeles că, sinceritatea ieşirii în public, nu este întotdeauna benefică, mai ales pentru un timid ca mine.

Prima dată, cu mulţi ani înainte, pe la 3-4 ani, am simţit acelaşi lucru.

Pe atunci, ca ascultător pasionat de poveşti, din partea mamei sau la grădiniţă, ori învăţat să spun rugăciuni, cuvintele mele că şi în religie există tot felul de poveşti, au provocat o uimire temătoare, surprinzătoare.

Primul moment când am declarat că nu există Dumnezeu, că eu nu cred în aceste poveşti, chiar dacă sunt frumoase, uimitor de înţelepte, a provocat panică şi teamă.

Nu atât părinţilor cât preotului şi colegilor de clasă, ulterior.

În mod instinctiv, aceste reacţii m-au pus în gardă.

Că sunt subiecte care provoacă reacţii neplăcute, chiar violente!

Ameninţări şi pedepse!

Şi totuşi, nu mi-a fost teamă.

Simţeam că încă nu sunt pregătit pentru acest subiect.

Că nu am dovezi să-i conving şi pe alţii.

Nici în privinţa zeilor, nici a compunerii de poezii.

Fără să pot explica, simţeam în mod profund că cele două direcţii de gândire au ceva comun.

Trebuia doar ca să perseverez în cunoaşterea realităţii.

Şi a celei exterioare şi a celei interioare.

Adică, natura şi gândirea.

În privinţa existenţei zeilor, arma cu care m-au ameninţat, ca pedeapsă, a fost trăsnetul.

Recunosc, a avut un oarecare efect, până în clasa a VI-a, când, la Fizică, ni s-a explicat acest fenomen atmosferic electric.

Ca pescar, din cea mai fragedă copilărie, m-am confruntat cu acest pericol, primăvara şi vara.

Deşi în perioada furtunilor m-am adăpostit şi eu, de multe ori, sub coroana copacilor, unde nu trebuia, am avut noroc să scap de această „pedeapsă”.

M-am gândit copilăreşte, dar deja aproape maturizat, cum un zeu atât de puternic pedepseşte prin trăsnet, un copil îndrăzneţ în gândire!

Ce fel de gândire înţeleaptă are cea mai puternică fiinţă, la care se roagă şi face apel o lume întreagă?

Au trecut anii, cu experienţa dobândită din miile de cărţi citite şi aprofundate şi din miile de zile-experiment ale viaţii personale.

Revenind la pasiunea versificaţiei, uimit de cuvintele scrise, nu atât de valoarea lor, nedovedită de specialişti, cât de starea psihică a trăirii, cu totul deosebită, acest aspect a căpătat, cu trecerea timpului, o tot mai mare imporanţă.

Adică, inspiraţia.

Cum se poate ca, în situaţii de viaţă obişnuite, cu activităţi fizice sau intelectuale, cu deplasări ori cu odihnă, să apară pe neaşteptate oprirea bruscă a acestora.

Oprire, urmată de aşteptare.

O aşteptare deja cunoscută, cu pregătirea ustensilelor de scriere.

Cuvintele apar de la sine, cu primele care parcă sparg pelicula realităţii şi, cele care urmează, complet necunoscute, dictate din întunericul luminos al creaţiei, se înşiruie într-o curgere, mai mult sau mai puţin armonică.

Depinde, de atât de mulţi factori, încât, chiar acest aspect, merită studiat.

Cel care mi-a canalizat experienţa a fost Karl Gustav Jung.

Eul sau Sinele.

Subconştientul.

Ca biolog evoluţionist, sunt familiarizat cu apariţia noastră, a fiinţelor gânditoare (mai mult sau mai puţin, sau chiar deloc?).

Înconştient, subconştient şi conştient.

Cu o infinitate de legături între aceste universuri psihice.

ADN, catene cu însuşiri, în expunere cu realităţi cosmice (terestre şi extraterestre).

Naştere, viaţă şi moarte.

Educaţie, în familie şi în societate.

Ţară şi limbă.

Cunoaştere, încă din faza intrauterină.

Apoi, curiozitatea.

Întrebări şi răspunsuri.

Reacţii.

Aprecieri.

Laude şi critici.

Premii şi pedepse.

Binele şi Răul.

Metafore.

Dumnezeu şi Diavolul.

Istorie naturală, de miliarde de ani.

Catastrofe.

Asteroidul, care a distrus dinozaurii.

Mamiferele.

Cimpanzeii şi oamenii.

Neanderthalieni şi Cro-Magnonieni.

Hibrizi.

Fazele istoriei omenirii.

Culegători-vânători, Comuna primitivă, Sclavagismul, Feudalismul, Capitalismul, Comunismul.

Acum, hibridul Democraţiei.

Ce este inspiraţia?

O fază a existenţei, cu totul deosebită faţă de celelalte.

Din care se separă, ca o oază.

Cu o stare inefabilă.

Cu creaţie.

Tehnologică, ştiinţifică, artistică, filozofică, psihologică.

Ce este Politica?

O latură a societăţii cu rol de organizare.

Cu segmente penetrante în toate segmentele societăţii.

Din animalitate şi până în societatea omenească.

Putere.

Bani, investiţii şi îmbogăţire.

Războaie, militare şi religioase.

Conducători de state şi confederaţii.

Zeificaţi.

Metafore ale Binelui şi ale Răului.

Oameni au inventat zeii (pozitivi şi negativi).

Au primit chipul şi asemănarea lor.

Pentru că oamenii se înmulţesc prea mult pentru cât gândesc de puţin.

Religiile au multe ramificaţii.

Înţelepţii lor au vorbit limbi diferite.

Retraşi în pustietate, în singurătate, au avut faza de inspiraţie, cu viitoarele legi de educare (paşnică sau forţată) a sălbăticiei animalului-om.

Pe aceştia îi venerăm, noi, cei umili, care ne trăim existenţa sub imperiul schimbărilor din prezentul noilor migraţii.

Ce este inspiraţia?

Pentru mine, o stare de transă, de neprevăzut, mai rară sau mai frecventă, de câteva minute, în care TREBUIE să scriu.

Nu scriu pentru că vreau să scriu ci pentru că mesajul subconştientului se finalizează în acele minute.

Mesaj care, poate avea formă de versuri, de proză, de aforisme, de conversaţie sau, ca acum, de eseu.

(De peste un an, am fost „avertizat” de scrierea acestuia, dar, azi dimineaţă, trezit la ora 6,35, am primit „semnalul” să-l notez, încheindu-l la ora 7,40).

Câmpia Turzii

28 noiembrie 2018