#25 Mefisto

de V. Umbreanu

Îmi termin primul antrenament al zilei.

Cei 5 km.

Într-un circuit pe străzile liniştite ale orăşelului nostru.

Este amiază.

Când să ies de pe strada Liviu Rebreanu, mă întâlnesc iarăşi cu István.

Spun iarăşi pentru că, după mai multe luni de „pauză", se repetă mai des.

Motivul, că, după ani de şomaj, are ocupaţie.

S-a angajat la o întreprindere de la Jucu.

Face naveta.

Dar preocupat şi de timpul dintre ture.

Acum, jovial, ca de obicei, ne salutăm şi stăm de vorbă.

Despre ce?

Despre pescuit, bineînţeles.

Cu amintiri din trecut, de pe vremea când Lali, tatăl lui, prindea o mulţime de somni.

Iar eu, mai mult cleni.

Şi mai recent, de dinainte de a se angaja.

Discutând, ajungem pe dalele din faţa bisericii ortodoxe.

În faţa maşinilor parcate lateral.

Ne oprim, în toiul promisiunii că mă va învita la pescuit, când un prieten de-al lui, cu maşină, este disponibil.

Pe capota unei maşini Dacia, de culoare albastru-închis, observ o pată alburie.

Ochii mei versaţi, ca telescoape ale biocalculatorului, traduc fulgerător.

Un portret de o claritate fotografică.

Naturală.

Dar şi profesionistă.

Iată un moment rar, de care trebuie să profit.

Deja surâsul amuzat al subconştientului mi-a invadat faţa!

Cuvintele erup, blocând discuţia.

- István, ce vezi acolo?

Punând întrebarea îi arăt, cu palma dreaptă, „desenul” de pe capotă.

Privind acolo, mai tânărul István, dă imediat răspunsul:

- Un câcat de pasăre!

Hohotul meu de râs, erupt pe neaşteptate, îl derutează.

Se apleacă mai aproape, să studieze cazul neaşteptat.

Completez, amuzat de examenul la care-l supun:

- Priveşte cu atenţie, să-ţi foloseşti puterea

de observaţie!

Urmarea, cuvintele drept completare: - O pasăre şi-a scăpat excrementele din zbor!

Da, mai civilizat termenul, dar atât.

Intervin, ca la o lecţie, cu elevi neştiutori:

- Nu vezi că e un portret dintr-o parte, din profil?

Un cap, cu părul mai rărit.

Fruntea oblică, puţin teşită.

Ochiul, aproape închis de pleoapă.

Nasul subţire.

Gura, cu buzele strânse.

Zâmbetul ironic, sfidător.

Bărbuţa ascuţită, împinsă înainte.

- Eşti de acord?

Parcă trezit din somn, dintr-un somn îndelungat, ancestral, se luminează la faţă.

Chiar surâde de această descoperire neaşteptată.

- Aveţi dreptate, domnule profesor!

Iată-l pe István, aplecat spre capota cu miracolul!

Gânditor.

Pierdut în descoperire.

Tăcut, dar tot surprins.

Să activez clipele, îl întreb:

- Cu cine seamănă portretul, al cui personaj este, poţi să-mi răspunzi?

Supus la un efort suplimentar, caută să încropească un răspuns salvator.

Ca la un examen.

Stând aplecat, tace.

Privirea, fixă.

Mâinile, ca nişte aripi nemişcate.

Clipele trec.

Eu, răbdător, aştept.

Aştept, ca la pescuit, să se mişte pluta.

Dar, ea, aici, rămâne nemişcată.

Suficient, pentru a interveni din nou:

- Nu seamănă cu un diavol, cu profilul

unui diavol din cărţile cu poveşti ori religioase?

Să vedeţi cum se iluminează, din nou, Istvan al meu!

Cum se deschid buzele într-un zâmbet salvator!

Şi cuvintele, ca o uşurare terminală!

- Da, aveţi dreptate, cum de n-am ştiut de

la început?

Şi eu, sfătos, dar prietenos, bineînţeles:

- Totul depinde de puterea de observaţie a fiecăruia dintre noi, care depinde şi de experienţă!

Şi, în continuare:

- Vezi cât de surprinzătoare este viaţa şi

natura în care trăim?

Şi, în final, înainte de a ne despărţi:

- Vezi cum l-am întâlnit pe Mefisto, într-o amprentă de pasăre nevinovată?

Câmpia Turzii

26 septembrie 2018