#24 Mormonii din Bucureşti

de V. Umbreanu

Ajuns în Gara de Nord, cobor din accelerat, printre ultimii.

Nu mă grăbesc.

Trenul n-a întârziat prea mult, aşa că nu pot pierde troleibuzul.

Trec printre călătorii de pe peron şi mă îndrept către ieşirea dinspre Calea Griviţei.

Fauna, tipică pentru un asemenea loc din capitală.

Ajuns în staţie, vizavi de Banca Românească, observ pe placa de pe stâlp, cu numerele pentru vehicule, obturarea pentru 86.

Surpriză!

Întreb pe câţiva călători, care nu ştiu cauza.

Mă deplasez în zona centrală a gării, cu coloanele cenuşii, până la ghereta pentru bilete.

Doamna din interior mă lămureşte.

Traseul troleibuzului 86 este temporar suspendat.

Şi atunci ce să fac?

Tot dânsa îmi explică.

Să iau 85 până în Piaţa Universităţii, de unde să aştept 90, spre Stadionul Naţional.

Mulţumesc şi fac întocmai, dar cu ceva întârziere, pentru că 85 circulă mai rar.

Deja s-a întunecat, fiind începutul iernii.

Îmbrăcat cu fâşul gri, cu fularul cadrilat şi căciula primită în dar de la Alcor, aştept troleibuzul, cu geanta gri în mâna dreaptă.

În buzunarul stâng al fâşului am pregătit cardul.

În fine, apare şi vehiculul, în care pătrund prin uşa din spate.

Activez cardul şi aştept în mulţimea călătorilor de lângă uşă.

După ce ajungem pe Splaiul Dâmboviţei, recunosc traseul.

Când trecem de statuia lui Mihail Kogălniceanu, mă apropii de uşă.

Cobor în centru şi aştept numărul 90.

Un vânt rece şi tăios mă face să-mi strâng fularul la gât.

În faţă, clădirea Universităţii, luminată la mansardă.

Privind spre stânga, să văd din timp troleibuzul, mă apelează doi domni, îmbrăcaţi la costum negru, fiecare.

De unde au apărut?

Nefiind în staţia de aşteptare, înseamnă că au coborât dintr-un vehicul.

Printre toţi călătorii, sunt cu totul deosebiţi, prin toate aspectele.

Acum, în frigul înserării lunii decembrie, sunt doar în costume.

Costumele negre.

Ca şi cravatele, pe fondul alb al cămăşilor, cred că scrobite.

Fiecare, cu câte o geantă diplomat neagră.

Stând în faţa mea, vorbindu-mi româneşte, dar cu un accent străin, mi-am dat seama că-s "americani".

Şi acel "bună seara", rostit de fiecare, suna ca şi cum silabele erau decupate din alte locuri ale limbii, şi, asamblate aici, nu sunau ca atare.

În timp ce, dezmeticit, le răspund, observ că în jur s-a făcut un gol, anormal pentru situaţie.

Acum, după destul de mult timp de atunci, încerc să reproduc discuţia, eliminând pronunţiile străine.

- Sunteţi din Bucureşti?

- Nu, sunt din provincie!

- Aveţi treburi oficiale în capitală?

- Nu, am venit la fiul meu, care lucrează aici!

- La ce religie aparţineţi?

Acum, întârziind puţin răspunsul, i-am privit mai bine, câteva secunde.

Cel înalt, cu ochii aţintiţi fix la interlocutor, încruntat tot timpul, era figura dominantă.

Cel mai scund, mai relaxat, mai retras, puţin bănuitor.

- Sunt ateu, nu aparţin nici unei religii!

Surprinşi, amândoi, s-au privit repede, cu un anumit subînţeles.

Eu, zâmbind în interior, i-am catalogat drept sectanţi.

Mă amuza situaţia.

Stând în faţa mea, fixându-mă cu autoritate rigidă, nu reuşeau să-mi distragă atenţia.

Pentru a nu vedea maşina pe care o aşteptam, nr. 90.

Ce curios!

Veneau troleibuze de toate felurile, 66, 69, 85 şi altele, al meu nu.

- Dar nu aţi fost nici botezat?

Îmi venea să râd!

Totuşi, mi-am permis o glumă:

- Da, m-au botezat la ortodocşi, dar n-am fost întrebat dacă doresc!

Privindu-se, unul pe celălalt, parcă şi-au ascuţit laserele, penetrându-mă.

Ce ştiau ei, americanii, cât de pregătit era acest necunoscut, pentru asemenea "interogatorii"!

Au făcut o pauză, după care, cel scund, mai ponderat, trecu la subiect, după introducerea bănuită.

- Ce părere aveţi despre Isus?

Aha!

Se apropie de fondul problemei.

- Credeţi în Isus?

Le răspund printr-o întrebare.

- Ca personaj istoric sau în ce fel?

Preciză, imediat.

- Ca fiu al lui Dumnezeu!

Îi privesc cu bonomie, ghicindu-le interesul, ca străini, călători în România.

Cu o eschivă, pentru a mă lămuri, îi întreb direct:

- D-voastră, cărei religii îi aparţineţi, acolo în State, de unde cred că sunteţi?

Îmi răspunde cel înalt, cu o mândrie lămuritoare:

- Suntem mormoni, propovăduitori ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai lui Isus Fiul, care s-a sacrificat pentru oameni!

Fraza, recitată repede şi sigur, le-a desconspirat profesia şi scopul.

Înţeleg pe dată, că în State, nu mai au aderenţi, pe care îi caută acum în România.

Ca toţi sectanţii, extremişti ai religiilor tradiţionale, moderate.

Neprimind răspunsul la întrebare, revine cel scund, repetând-o:

- Credeţi în Isus, Fiul lui Dumnezeu?

În jur, unii călători se apropie, curioşi de discuţia noastră.

Cu voce normală, dar în public nu prea obişnuită, ca subiect.

Răspund, să nu rămân dator, dar, insistenţa lor, oarecum provocatoare, îmi dă un sentiment de deranj.

- Sigur, Isus, dacă a existat, a fost un om ca toţi oamenii!

Şi, continuarea răspunsului, s-a prelungit, cu o privire fixă, înspre cei doi, pe rând.

- Dacă Isus a fost un fiu al lui Dumnezeu, atunci toţi suntem urmaşi al aceluiaşi tată!

Replica, celui înalt:

- Cum vă permiteţi să vorbiţi aşa despre aceste lucruri sfinte?

Răspunsul meu, imediat, tot sigur, din unghiul meu:

- Intrăm în domeniul SF, cu extratereştri făcând copii cu femeile pământene!

Discuţia se încinge, o simt din privirile celor doi, dar şi din atitudinile ostile ale călătorilor din jur.

Chiar şi din tonul cuvintelor mele, replici naturale la imixtiunile lor, interesate, dar depăşind bunăvoinţa.

În acest timp, tot urmărind numerele troleibuzelor, îmi creştea nerăbdarea să scap de tensiunea provocatoare a mormonilor spilcuiţi.

Pe neaşteptate, dintr-un ungher al memoriei, îmi apare pe ecran o bănuială, pe care o fac publică:

- De altfel, v-am mai zărit, în ultimele luni, prin Bucureşti, exact aşa cum sunteţi astăzi!

Uimiţi, cel înalt mă întreabă repede:

- Când şi unde ne-aţi mai văzut?

Brusc, apare troleibuzul meu, nr. 90, spre care mă îndrept, la uşa din spate.

Dar, întors cu capul spre ei, le şi răspund:

- Undeva, pe Bulevardul Magheru sau în zona Obor!

Urc şi fără să mai privesc în urmă, activez cardul şi iau loc în ultimul rând.

Geanta gri, lângă geam.

Eu, lângă culoar.

Până să cobor la Vatra Luminoasă, am analizat întâmplarea.

Cu mormonii şi discuţia filozofico-religioasă.

În public.

Cum s-a ajuns la ea?

Simplu!

Prin blocarea temporară a traseului cu nr. 86.

Aşa i-am cunoscut pe mormonii din România, la vânătoare de simpatizanţi.

Nu numai în Gara de Nord poţi studia fauna umanoidă, ci şi în staţia Universităţii.

Câmpia Turzii

23 ianuarie 2016