#23 Furtuna

de V. Umbreanu

Sunt locuri de care nu mă pot despărţi, care mă atrag mai tare decât un magnet.

De la Arieş ori de la Mureş.

Seara, părăsindu-le cu regret, abia aştept să revin, să le străbat, pescuind la clean, cu pluta.

Dar, sunt şi locuri la care revin mult mai târziu, uneori, după ani şi ani.

Oare de ce?

Din această categorie, fac parte cele dintre Orosia şi Luduş, cu centrul în zona Aţintiş.

Acolo, în curba Mureşului, unde râul se apropie de panta dealului, cu ape foarte adânci, unde bântuie, mai ales noaptea, somnii uriaşi.

Eu, însă, nu urmăresc asemenea capturi.

Mă pasionează pescuitul cu pluta la clean, însă, întâmplător, nu refuz întâlnirile cu somoteii.

Somnii cei mari, când i-am agăţat în cârlig, s-au eliberat rapid.

Rupând sau alungind cârligele, dar cel mai frecvent firul, oricât de gros ar fi fost.

Şi totuşi, pescuitul de noapte îşi are farmecul său.

Să stai ghemuit pe ţărm, cu raniţa alături, cu undiţa în mâini.

Aşteptând, ca momeala din cârlig să fie pe placul peştilor, mai ales a somnilor.

Aşteptând răbtător, ore şi ore,cu capul pe raniţă şi cu privirea spre stele.

De câte ori am adormit aşa!

Acum este vorba de o asemenea atracţie.

Imaginile şi senzaţiile din trecut, revin mai des.

Noaptea aceea, cu somnii rupând crengile de sălcii, de care atârnau pripoanele şi prăjinile!

Ziua aceea, cu Mureşul umflat de ploi, când culegeam albişoarele cu minciogul!

Privirea curbei, cu bulboana care-mi dădea fiori, din zona grajdurilor.

Toate acestea au lăsat urme în depozitul cu miliarde de neuroni.

Şi, pe neaşteptate, urmele sunt scoase la lumină, la fel de vii, de autentice, ca şi atunci, la trăirea reală.

Din cauza lor, acum, cobor în gara Luduş şi mă grăbesc într-acolo.

Pe străzile periferice, până la câmpurile cultivate.

Din trecere, zăresc dealul cu salcâmi, podul de cale ferată şi albia Mureşului.

Acolo, pe pod, se văd şi acum, cele două undiţe ale pescarului din zonă.

Zi şi noapte, aşteaptă întâlnirea cu somnii.

Cu mersul rapid, odihnitor, ajung la marginea pădurii.

Copaci şi tufişuri, pe panta dealului.

Urmez drumul brăzdat de căruţe, cu bălţi de la ultimele ploi.

O vară mai umedă decât în alţi ani, cu apele mai mult crescute şi tulburi.

În plan, am de gând să pescuiesc la fund, pentru mreană şi somn.

Momeala, cea obişnuită: câteva coropişniţe şi râme negre.

Gândurile mă fură şi mă trezesc din visare când ajung aproape de grajduri.

Prin vegetaţie, de la înălţime, văd Mureşul.

Destul de crescut dar nu excesiv de murdar.

Liniştea pădurii este tulburată de un tunet.

Mă surprinde

Cerul de până acum, cu nori cumuliformi, nu prevestea schimbări ale vremii.

Să vină ploaia?

Oprit locului, acul busolei se agită, într-o parte şi alta.

Nehotărâre.

Schimbare de plan.

Nu voi coborî în curbă ci voi rămâne la ieşire, unde, în apele mai repezi, voi aştepta, la întâlnire, mrenele.

Cobor la apă, recunoscând locurile.

Văd şi cerul, pe cale să se înnoreze.

Nu sunt îngrijorat, în raniţă am ceeace-mi trebuie, pentru noapte.

Totuşi, prevăd că apele ar putea să mai crească, de aceea schimb iarăşi planul.

Să revin pe drum, până aproape de ieşirea din pădure, unde, am o altă vedere asupra cerului.

Tunetele sunt tot mai aproape.

Cobor panta până pe mal.

Ştiu locul, cu salcia căzută în apă.

Aici voi pescui.

Raniţa, jos.

Despart undiţa de minciog şi-i asamblez segmentele.

Undiţa de bambus, cu spicul de corn.

Desfăşor firul de pe bobină şi montez plumbul, foiţa şi cârligul.

Pun râmele şi lansez.

Plumbul găseşte locul unde se opreşte.

Mă aşez pe iarbă, cu undiţa în mâini.

Aştept.

Foşnetul apei, atingând ramurile de salcie.

Frunzele de pe ramuri, mişcate de vântul pornit.

Tunetele, tot mai apropiate.

Norii negri şi cenuşii, atingându-se, se întrepătrund vizibil.

Ştiu că, acum, pe înserat, vremea nu va fi favorabilă pentru pescuit.

Dar nici de plecat nu este timp.

Şi, de altfel, unde să plec?

Nu este pentru prima dată când vremea îmi perturbă intenţiile.

Şi nu va fi nici ultima!

Cu undiţa în mâini, aştept desfăşurarea evenimentelor.

A spectacolului naturii.

Primul fulger, dincolo de dealul cu salcâmi.

La câteva secunde, trăsnetul.

Recuperez nailonul până montura îmi ajunge dinainte.

Râmele intacte.

Apar primele picături, primii stropi.

Mari şi reci.

Oblici.

Iau raniţa în spate şi, cu undiţa şi cu minciogul, urc pe mal, apoi, mai sus, până aproape de drum.

Se întunecă, nu numai din cauza frunzişului pădurii.

Nu numai din cauza norilor.

Se întunecă din cauza apusului.

Răpăitul ploii mă face să mă opresc şi să privesc împrejur.

Să aleg locul de campare.

Iată, în stânga, cel mai gros trunchi!

De frasin ori de ulm.

Nu contează.

Las raniţa la bază, pe cele câteva plante ierboase, alături undiţa cu minciogul.

Prin frunziş, mă ating câţiva stropi.

Scot din raniţă pelerina verde şi umbrela şi le pun alături.

Apoi, de sub răcitor, scot folia de plastic, pregătită pentru asemenea ocazii.

Încă nu plouă prea tare.

Fulgerele mai luminează cerul dar tunetele s-au îndepărtat.

Sigur, a fost frontul atmosferic.

Ştiu însă că, în asemenea cazuri, furtuna din spate va urma cu siguranţă.

Mai am timp să mă gospodăresc.

Rup ramuri de peste tot şi le aduc lângă trunchi.

Rup plantele ierboase din jur, până cred că-s destule pentru patul de noapte.

Aşa îl şi realizez.

Jos, la baza copacului, crengile.

Peste ele, frunzişul.

Peste frunzar, o jumătate de folie.

Cealaltă, pentru tavan.

Tavanul unei colibe improvizate.

Raniţa, înăuntru, ustensilele, afară.

Acum, poate să vină ploaia!

Într-adevăr, în întunericul deplin, în singurătatea pădurii, fulgerele şi tunetele se apropie.

Vântul se înteţeşte.

Ploaia, la fel.

Stropii lovesc folia tot mai puternic.

Aud şiroaiele cum se scurg.

Crengi care cad, rupte de palele de vânt.Simt picături pe faţă!

De unde?

Cu degetele dau de câteva găuri în folie.

Ştiu, s-a mai uzat.

La capete, în colţuri, am şi legături de sfoară, pentru ţăruşi.

Aşa aplecat, îmbrac şi pelerina verde, cea subţire.

Pentru orice eventualitate.

Dar mi-e prea cald!

Atunci, aduc minciogul de alături şi ridic marginea foliei, proptindu-l ca un stâlp.

Ce răcoare s-a făcut afară!

Aud cum se scurg pârâiaşele pe sub aşternutul de crengi şi ierburi.

La lumina fulgerelor tot mai dese, văd ploaia cum se dezlănţuie.

Trăsnetele zguduie pământul!

Teama ancestrală nu mă ocoleşte, cu toată forţa raţiunii.

Ştiu că este vorba, în fond, de procente, adică de noroc.

Şuvoaiele se scurg de pe trunchiul bătrân împrejur.

Stau în bârlogul meu precar şi mă simt parte a naturii dezlănţuite.

Picături tot mai multe cad din folia de deasupra.

Deschid umbrela şi o pun deasupra raniţei.

Amorţit, mă întind cu cizmele până la marginea colibei, în ploaie.

Pe neaşteptate, prin sunetele de fond ale furtunii, aud un nou sunet, care-mi deşteaptă curiozitatea.

Sunet venit din zona Mureşului.

De la cei 25-30 de metri distanţă.

Ce-a fi fost?

Nu ramură groasă căzută în apă.

Nu peste mult timp de gândire, iată, se repetă, se repetă cu putere!

Sigur, nici vorbă să fi fost o ramură căzută în râu!

Un peşte!

A sărit un peşte de două ori!

Dar ce sunet!?

Puternic, înfundat, cu ecou în procesul de analiză.

De analiză a pescarului.

Un somn.

Un somn inimaginabil de mare.

Numai un asemenea somn poate, în săritura sa, să declanşeze în procesul de gândire, forma şi dimensiunile sale.

Ca pe un ecou.

Ca pe un radar.

Acum stau la pândă.

Nu mai sunt atent la ploaie.

Nici la fulgere.

Nici la trăsnete.

Ele sunt ceva obişnuit deja.

Cu care m-am familiarizat.

Aştept.

Aştept sunetul.

Aştept săritura.

Aştept somnul!

Dimineaţa, când m-am trezit, m-a uimit liniştea.

Şi lumina.

S-a făcut ziuă şi afară şi în locuinţa mea, de la baza trunchiului.

Dau de-o parte minciogul şi folia şi mă ridic din amorţeală.

Cad picături din înalt.

Dar, prin coroana arborilor, se vede cerul senin.

În jur, totul este ud.

Îmi amintesc, brusc, de surpriza din noapte.

De sunetul din afara furtunii.

De cele două sărituri ale somnului.

A unui somn uriaş, cum aflasem de la localnicii din Aţintiş.

Mă apropii de râu, coborând panta uşoară, şi zăresc apele crescute ale Mureşului.

Crescute şi tulburi, de la torenţii ploii căzute pe pantele dealului.

Ramuri, frunze şi sticle de plastic, duse de ape.

Dar, privind locul, acolo de lângă salcia din apă, unde am pescuit aseară, îmi imaginez totul.

Cum ştiam din povestirile pescarilor şi ale localnicilor.

Că, mai ales noaptea, dar şi pe furtună, somnii, treziţi din amorţeala bârlogului lor, ies, surescitaţi de evenimentele atmosferice, la suprafaţa apei, la atac.

La atacul asupra celorlalţi peşti, deranjaţi de tensiunea mediului, altfel calm şi liniştit.

Cu imaginea de pe ecranul intern, vie, mă întorc şi fac să dispară toate urmele sălaşului meu temporar.

Folia, pelerina şi umbrela, ajung în raniţă.

Minciogul, legat deasupra.

Undiţa, din nou cu segmentele montate pentru pescuit.

Cu raniţa în spate şi cu undiţa în mâna dreaptă, o pornesc, pe drum, înapoi.

Să încep pescuitul din zona podului.

Peste tot se văd urmele lăsate de furtuna din noapte.

Ca nişte amprente.

Aşa, precum cuvintele.

Câmpia Turzii

12 decembrie 2015