#22 Preotul David

de V. Umbreanu

În anii în care mergeam la grădiniţă, aflasem că, după terminarea ultimului an, al 3-lea, voi deveni elev sau şcolar.

Atunci voi învăţa să citesc şi să scriu.

Şcoala, din centru, mă atrăgea tot mai mult.

Nu-mi plăcea că, dorinţa mea de a citi şi de a scrie, nu se putea realiza şi mai devreme.

Mi se tot spunea:

"- Ai răbdare, vei merge la şcoală după ce împlineşti 7 ani!"

Venind acasă, traversam şoseaua şi mă opream la poarta şcolii, privind în curte.

Acolo, aproape întotdeauna erau elevi, erau şcolari.

Ori jucau fotbal, ori făceau exerciţii, ca şi noi, în cadrul orelor de educaţie fizică.

Se întâmpla că, rămânând până în pauza de unu, vedeam elevii ieşind de la ore.

Gălăgioşi, veseli, animau curtea cu zburdălnicia lor.

Ca şi noi, când ne terminam orele.

Fascinat, priveam de la gard, uitând să ajung acasă.

De câteva ori, mă trezea din visare bunica, aflând cauza întârzierii şi luându-mă acasă, la amiază.

Până la urmă, am ajuns elev mai devreme de cei 7 ani!

Mama, judecându-mi nerăbdarea, a făcut o cerere către conducerea şcolii, pentru a mă înscrie în clasa I, mai devreme cu un an.

Cererea i-a fost aprobată.

Am aflat mai târziu că actul se numeşte "dispensă".

Oricum, de la şase ani şi jumătate, am devenit şcolar.

Eram cel mai tânăr din clasă!

Deşi timid, m-am obişnuit cu băieţii, cu colegii.

Îmi plăcea că sunt în clasă numai cu băieţi, că n-am ajuns în clasa mixtă.

Învăţătorii, pe care i-am avut în aşa zisul ciclu primar, erau şi severi şi îngăduitori, aşa cum erau şi părinţii.

N-am avut probleme cu ei.

Surpriza neplăcută a fost când am aflat că vom avea ore de religie, cu preotul David.

Deja nu-mi plăcea religia.

Părinţii nu erau religioşi.

Dacă mergeau de câteva ori pe an la biserică, şi atunci, ne luau şi pe noi, copiii, sora mea mai mare şi cu mine.

Nu mi-a plăcut niciodată atmosfera din biserică, din orice biserică.

Slujba, cântările, rugăciunile, toate mi se păreau artificiale, nenaturale, depăşite de viaţa de zi cu zi.

Care viaţă de zi cu zi?

Aceea cu viaţa dintr-o familie, cu multă muncă, multe activităţi, necesare.

Aceea cu viaţa din localitatea noastră, bazată tot pe activităţi necesare, vizibile şi pentru noi, copiii.

Dar religia?

Dar Dumnezeu?

Dar preoţii?

Un rol important pentru înţelegerea de acest fel, l-a avut prima carte ştiinţifică citită, imediat după clasa I, Geografia bunicii mele din clasele I-IV.

Parcă văd şi acum manualul tipărit la Budapesta în anul 1894, manualul pentru românii din Transilvania, o carte cu coperte tari, rezistente.

Nu era voluminos, dar, încă din primele file se trata lumea, de la Univers la Calea Lactee, de la Sistemul Solar la planeta Pământ!

Ce lumină s-a făcut în întunericul necunoaşterii!

Ce depărtări se întrevedeau în depărtările învăţării!

Din acest punct de vedere religia mi se părea o invenţie a neştiinţei, cu superstiţii şi legende, ca un spectacol de a impresiona şi nu a convinge.

Sigur că, fiind un elev conştiicios şi silitor, m-am străduit să nu provoc situaţii neplăcute.

Nici învăţătorilor, nici preotului, nici părinţilor.

Nici mie, mai retras şi mai timid decât alţi băieţi.

Totuşi, din discuţiile cu colegii, prin unele răspunsuri directe, au aflat această poziţie a mea faţă de religie, faţă de credinţă.

Chiar şi părinţii ştiau această poziţie, dar, spre norocul meu, n-au abuzat niciodată de rolul lor de părinţi.

Deşi, se mirau de o asemenea poziţie, la o vârstă aşa de fragedă.

Poate că şi eu, în fondul trăirilor, mă surprindeam de intransigenţa mea, deşi nu aveam o bază suficientă, dar o bănuiam în depărtările viitorului.

Interesant că, toţi colegii mei evitau discuţii pe această temă.

Nici nu mă mir.

Viaţa de zi cu zi era compusă din şcoală, din joacă, din familie.

Orice partener de discuţie era exclus.

Dar, complexitatea vieţii de şcolar nu mă va scuti de "ieşirea la rampă".

Acest lucru se va petrece în clasa a II-a, înspre sfârşitul anului şcolar.

La orele de religie ascultam, învăţam şi răspundeam la obiect.

Cam stereotip, poate cam neconvingător.

Totuşi, unele lecţii chiar îmi plăceau, cele cu întâmplări legendare în special, cu finaluri pline de învăţăminte, istorice.

Erau ca nişte fabule.

Preotul David, cu alte metode decât învăţătorii, era mai rigid, mai intransigent.

Ceea ce nu era rău, căci întreţinea ordine şi disciplină la ore.

Exact ce-mi convenea mie, ce-mi plăcea.

Doar atunci ştiam că învăţam în mod serios ceva, că deveneam, zi de zi, mai bogat.

Totuşi, într-o zi, ridicat la răspuns de preot, ceva l-a nemulţumit şi a insistat să-l conving.

Că ceea ce susţinea dânsul trebuia să cred şi eu.

Dorea un răspuns tranşant.

Tăcerea mea l-a descumpănit şi a insistat, ridicând tonul.

Ridicând tonul n-a făcut altceva decât

să-mi prelungească tăcerea.

Atunci a intervenit un coleg, cel mai bun povestitor din clasă, Filonu, cum îl strigau colegii.

- Domnu Părinte, lui Crişan degeaba-i

vorbiţi de Dumnezeu, pentru că el nu crede!

Am simţit că iau foc!

Roşu la faţă, complet indispus, mă vedeam dezgolit până în străfunduri!

Forţat să-mi expun crezul.

Adică, necredinţa în zei!

Pe neaşteptate.

Nepregătit.

Deşi colegul meu avea dreptate, în acea stare nu puteam răspunde.

Nu în public.

Ştiam cum sunt colegii, zeflemitori, nepreocupaţi de realitate, de convingeri.

Dar eu?

Fulgerător, mi-am dat seama, că este o dispută, că este o luptă!

Şi ştiam că n-o voi câştiga, nu atunci!

Tăcerea tensionată prelungindu-se, spre stupoarea preotului, mi-a sugerat că nici dânsul nu era pregătit.

Că nici prin cap nu şi-ar fi închipuit, că i se va întâmpla aşa ceva!

Aşteptam încordat.

Simţeam că sângele din faţă se împrăştie, că-mi revin la o normalitate precară.

Şi totuşi, preotul, indispus de situaţia din clasă, cu elevii care aşteptau urmarea, a insistat ameninţător, apropiindu-se de elevul din bancă, tăcut şi îngrijorat.

- Este adevărată acuzaţia colegului tău, că nu crezi în Bunul Dumnezeu?

Înalt, îmbrăcat în negru, uniforma preoţilor, cu faţa tăiată din stâncă, mă pironea cu ochii sfredelitori, atât de aproape, că-i simţeam răsuflarea înfierbântată.

Din nou roşeaţa m-a cuprins, acum cu primele semne de transpiraţie.

Ce să-i spun?

Ce să-i răspund?

Limba mea nu mai găsea energie să răspundă!

Să pronunţe cuvinte.

Atunci, ca un mic animal, am ştiut că va veni pedeapsa.

Pentru aceasta eram pregătit!

Ambele braţe ale judecătorului, ale inchizitorului, simetrice, au coborât spre elevul timorat şi îngrozit.

Au coborât, apucând cu precizie, firişoarele de păr blond de lângă urechi.

Perciunii.

Şi brusc, l-au ridicat pe elev în aer.

Fulgerele durerii i-au răvăşit faţa.

Lacrimile umilinţei i-au coborât pe obraji.

Dar, un sentiment minunat l-a inundat până în cele mai adânci fibre.

Că are dreptate!

Că are dreptate, să nu creadă în zei.

Că are dreptate, în ceea ce priveşte religia.

Că a ieşit învingător cu preotul!

Că este preotul David sau altul, nu contează!

N-a contat şi nu va conta niciodată.

Ceea ce contează este raţiunea, în căutarea adevărului personal.

Câmpia Turzii

9 decembrie 2015