#21 În biserică

de V. Umbreanu

Încă o zi de practică agricolă s-a încheiat, cu elevii din clasa a VIII-a A.

Acum, trecut de ora 14, intru în cartier cu ultimii elevi.

Câte unul sau câte doi, după ce mă salută, se îndreaptă spre casele lor, pe străzile pustii.

Cât mă bucur de vremea frumoasă, ca şi elevii!

Obosit şi eu, dar mulţumit, trec pe trotuar cu haina descheiată şi cu servieta nelipsită.

Prin ochelarii de soare pot privi realitatea, fără să-mi curgă lacrimi din ochi.

Circulaţia pe şosea, ca de obicei, este aglomerată.

Mă apropii de centru, în zona grădiniţei, a sediului CAP şi a magazinelor, cu staţia pentru autobuz.

Văd înainte, aglomeraţie, ca în fiecare zi.

Brusc, în dreapta, aud voci de elevi, strigând şi râzând.

Da, ajuns lângă biserică, văd ce se întâmplă.

Elevi de-ai noştri, se joacă în curtea bisericii de-a prinsa.

Se fugăresc, vociferează, râd, intrând şi ieşind din biserică.

Nu m-au văzut, în febra dezlănţuită a copilăriei!

Intru prin poarta deschisă şi înaintez pe trotuarul de beton.

Ştiu că, la cererea părinţilor, preotul ţine lecţii de religie, după orele de şcoală.

Aici şi acum, în aşteptarea acestuia, copiii se simt liberi, cu adevărat liberi.

Şi nesupravegheaţi.

Ajuns lângă intrarea în biserică, cei câţiva de afară au încremenit.

Au şi uitat să mă salute, de surpriză!

Îmi scot ochelarii, punându-i în buzunarul vestonului, şi intru, luându-i prin surprindere pe cei dinăuntru.

Cum se comportau elevii noştri?

Ca şi în şcoală, ca şi pe stradă, ca şi acasă, când adulţii nu-i supraveghează.

Interiorul bisericii, loc de joacă.

Sărind peste bănci, fugărindu-se pe alei, lăcaşul de cult era un loc de joacă oarecare.

Când m-au descoperit, în umbra de la intrare, orice mişcare a încetat şi s-a instaurat liniştea.

Pleoştiţi cu toţii, aşteaptă reacţia profesorului de biologie, geografie şi agricultură.

Rămânând pe loc, mă dau de-o parte şi, fără să le zic ceva, le fac semn cu mâna stângă să iasă afară, în dreapta având servieta.

Să fii văzut cum s-au strecurat prin biserică şi cum au trecut pe lângă mine, în şir indian!

Fără să mai spună un cuvânt!

Fără să mă privească în ochi!

Ieşind şi eu, am privit grupul din faţa mea, de la intrarea în biserică.

Cu felul meu obişnuit de a fi, am păstrat tăcerea câteva momente, momente care, în loc de admonestări, să-i fiarbă în recunoaşterea faptelor nepermise.

Apoi, le-am amimtit că, şi în biserică precum şi în şcoală, trebuie păstrate ordinea şi disciplina, până la venirea educatorului.

În final, am numit un responsabil, care să nu mai permită joaca în biserică, până la sosirea preotului, şi am plecat.

Ajuns în şcoală, am semnat în condica de prezenţă, după care am plecat în staţia de autobuz.

Spre surprinderea mea, a doua zi dimineaţa, câţiva părinţi revoltaţi, protestau în faţa direcţiunii, acuzându-mă că le-am interzis elevilor să intre în biserică, în ziua precedentă.

Colegii, asistau miraţi la circul de la etaj.

Revoltat dar calm, intervin şi dau explicaţiile de rigoare, reale.

Intrăm la clasă.

Directorul, în rol de investigator şi procuror, cheamă elevii împricinaţi care, în faţa părinţilor, recunosc adevărul.

Revenit în pauză, aflu acestea de la director.

Eu, nemulţumit de plecarea părinţilor, de laşitatea lor de a mă aştepta, pentru a-mi prezenta scuzele obligatorii.

Le convenea această situaţie, în coadă de peşte, în care un profesor ateu le interzice elevilor să intre în biserică!

Să ne mai mirăm atunci, de ce semenii noştri se comportă aşa cum se comportă?

6 decembrie 2015

Câmpia Turzii