#19 Războiul din tranşee

de V. Umbreanu

În acea zi, primele ore am avut program obişnuit.

Am desenat steguleţe tricolore, ne-am jucat "moară" cu boabe de porumb şi de fasole albă şi am recitat poezii.

În pauză, la ora 10, doamna educatoare Grigorescu ne-a trimis afară, doar pe băieţi, să ne jucăm în curte, ce ştim noi.

Dânsa, cu fetele, a rămas în clasă.

Cât ne-am bucurat!

Fiind primăvară caldă, cu cerul senin, cineva a propus să ne jucăm de-a războiul.

S-au format două echipe, două grupe, două armate: ruşii contra nemţilor.

Curtea, rămasă de la război cu tranşee, constituia spaţiul ideal.

Armele şi muniţia?

Bulgării de pământ din interior şi de pe marginile surpate, rămaşi de la luptele din toamna trecută.

Colegii mai autoritari au format echipele, după preferinţe.

M-am trezit şi eu într-una dintre ele, fără să ştiu care.

Eu nu eram nici rus şi nici neamţ, doar român.

Poziţionaţi, a început repede lupta.

Strigătele, de-o parte şi de alta.

Bulgării, de toate mărimile, zburau prin aer, fărâmiţându-se.

Unii aruncau şi cu crengi sau cu ce apucau la mână, în febra războiului.

Eu, mai mult mă feream de proiectilele care cădeau mereu, decât să arunc în tabăra duşmană.

Victoria trebuia să fie a celor care năvăleau în cealaltă tabără, după focul intens.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat, doar că, pe neaşteptate, ceva tare m-a lovit deasupra frunţii.

N-am simţit nici o durere, dar sângele

mi-a umplut faţa.

Totuşi, am zărit la picioare, în şanţ, o bucată de ţiglă.

Ţipetele celor din jur au oprit lupta.

Cu palmele pline de sânge, în mod automat, am apăsat rana.

Cineva a anunţat-o pe educatoare, care se agita strigând, sus, lângă şanţ.

Dânsa, împreună cu colegii, mă ajută să ies din tranşee.

Speriată, ţipa la colegii mei, înmărmuriţi de întâmplare.

În vacarm, reţin doar întrebarea educatoarei:

- Care aţi aruncat cu ţigla, nenorociţilor?

Nu cred că cineva dintre ei va recunoaşte greşeala!

Oricum, sunt dus în clasă, la spălător, unde mi se curăţă capul şi mâinile, apoi, sunt înfăşat cu un prosop.

Speriat, dar fără să mă doară rana, sunt luat în primire de doi colegi, cărora doamna educatoare le spune răspicat:

- Îl duceţi la Infirmeria Sovietică din apropierea gării!

Ştiam locul de pe strada cu grădiniţa, lângă familia Fogarasi, cu tractor şi batoză.

Iată-ne pe traseu.

Când am ajuns lângă casa bătăuşului, din curte, pe poarta întredeschisă, iese câinele lătrând cu putere.

Ca în fiecare zi, de altfel.

Când nu venea şi băiatul acela încruntat, care încerca să ne fure mâncarea!

De care fugeam speriat, cât mă ţineau puterile!

Dar acum, fiind trei băieţi, n-a îndrăznit să se apropie.

Iată-ne ajunşi!

Intrând în încăperea cu mirosuri deosebite, o femeie şi un bărbat, îmbrăcaţi soldăţeşte, dar cu halate albe, îi iau la întrebări pe colegi.

Uimit, constat cât de bine ştiu să vorbească româneşte.

Totuşi, cu un accent străin, altfel decât ungurii.

Colegii, vorbind precipitat, le spun păţania mea.

Sanitarul exclamă:

- Plăcut voi războiul!

Femeia-sanitar îmi înlătură prosopul pătat de sânge şi constată că rana nu mai sângerează.

Sanitarul aduce o sticlă şi, cu o bucată de vată, îmi dezinfectează locul.

Lichidul albastru îl cunosc de acasă: spirtul sanitar.

Reacţia o ştiu, de la rănile provocate anterior.

Zgârieturi şi lovituri, dezinfectate de bunica sau de mama.

Apoi sunt pansat, capul căpătând un turban, cu care mă simt caraghios.

Colegii şi sanitarii surâd mulţumiţi că totul se încheie cu bine.

Plecăm înapoi, spre grădiniţă.

Unul dintre băieţi duce prosopul.

La întoarcere, pe strada pustie, colegii glumesc şi fac haz de înfăţişarea mea.

La grădiniţă, sunt privit ca un rănit de război!

Compasiune?

Acum, când privesc fotografia de sfârşit de an, precedentă întâmplării, după mai mult de 70 de ani, la întrebarea retorică, adresată băieţilor, "care aţi aruncat cu bucata de ţiglă?", nu-mi răspunde nimeni.

Morţi şi dispăruţi, mulţi dintre ei, în covulsiile istoriei, mereu departe de civilizaţie.

Pe cei care trăiesc încă nu-i întreb, pentru un fleac de întâmplare, uitată a doua zi, ca multe altele.

Deşi războiul bate la uşă!

Iarăşi.

Ritmic.

Câmpia Turzii

29 noiembrie 2015