#18 Plimbarea pe Corso

de V. Umbreanu

Aşa este cu întâmplările din viaţă, se transformă în amintiri, chiar în experienţă.

Mai ales cele petrecute mai demult.

Ani şi ani, apoi, rulează pe ecranul biocalculatorului şi, uneori, se repetă.

Se repetă ca un film, dat din nou şi iarăşi din nou, de către operatorul din subconştient.

Acum este vorba de o zi de duminică dintr-un septembrie, când am îndrăznit să ies din casă în lume.

Aproape două luni, mai mult ocupat cu treburile gospodăriei, dumunicile nu m-a văzut nimeni.

Nici dimineaţa, la club.

Nici spre seară, pe Corso.

M-am pedepsit singur.

N-am reuşit la facultate.

Îmi era jenă şi ruşine.

Cum să le explic prietenilor?

Anul trecut, când am părăsit Agronomia, am avut o justificare: cantina cu mâncare mizerabilă şi căminul cu ploşniţe.

Dar acum?

Chiar dacă am lucrat în uzină până m-au dat afară, am învăţat din zori şi până seara.

Aproape am distrus manualele de liceu şi gimnaziu.

M-am zbătut să scriu şi să vorbesc pentru a mă vedea pe listă!

Nu numai pentru mine ci şi pentru părinţi.

Cât se luptă, în aceste vremuri grele, să reziste comuniştilor din uzină şi din primărie!

Cât ne ameninţă pentru pământul puţin al bunicii şi al mătuşii Ana!

Că nu se înscriu în întovărăşire sau în colectiv.

Şi mai vin şi eu cu rateul de examen!

Până la urmă, n-am mai rezistat!

Am ieşit pe stradă, îmbrăcat în costumul gri-deschis, de doc.

Cu care am fost şi la examene.

Cu care încă nu m-am obişnuit.

Mi se părea prea elegant.

Mai ales cu bluza fără nasturi.

Acolo, lângă chioşcul de ziare l-am întâlnit pe C., colegul de liceu, vânzător la alimentara de pe Şarât.

Cât s-a bucurat!

El n-a dat la facultate, îi plăcea meseria asta.

Discuţia mi-a prins bine, pacă m-a integrat din nou printre băieţi.

Stam şi priveam pe cei care se plimbau.

În grupuri ori perechi.

Tineri, doar tineri.

Aşa era duminica, pe strada principală, pe şosea mai bine zis.

De la Sfatul Popular până la Clubul Muncitoresc şi înapoi.

Priveam şi comentam.

Ne salutam cu băieţii.

Pe fete doar le priveam.

La un moment dat ni s-a alăturat L.T., mai mare cu câţiva ani.

Discutam despre fotbal, despre Sârma şi despre Pronosport.

Meciurile din divizia A şi B.

Brusc, L. ne părăseşte.

Ştiu de ce.

S-a îndrăgostit de o studentă agronoamă, cae face practică la ICAR.

Tocmai trecuse, singură, pe şosea.

Odată, amândoi, am urmărit-o până acasă la ea, unde stătea în gazdă, lângă Policlinică.

Colegul mă coteşte.

Să mă prevină.

De pe Corso, coboară la noi, pe trotuar, S.P., colegă de navetă în anii trecuţi, la Turda.

Ne salutăm şi mă priveşte curioasă.

Mă roagă să discutăm despre examenele de admitere.

De la Facultatea de Ştiinţe Naturale.

Dar, să ne plimbăm, să ne alăturăm celorlalţi.

Prietenul C. mă priveşte surâzând, cu subînţeles.

Roşesc.

Eu încă nu m-am plimbat cu fete.

Nici pe străzi şi nici pe Corso.

Înţelegând situaţia, S. mă ia de-un braţ şi iată-ne pe fluviu.

Căci chiar cu un fluviu semăna şoseaua noastră!

Zeci şi zeci de tineri, discutând şi râzând, în acelaşi sens ori întretăind-se, navigau împreună.

Roşu ca focul, abia îmi găseam primele cuvinte din conversaţie.

Însă, încet-încet, cu o înţelegere discretă, m-a ajutat să depăşesc impasul.

Tracul odată trecut, am putut să-i explic aventurile mele de la cele două admiteri.

Cu examenele şi cu profesorii.

Examenele scrise şi orale.

Am avut chiar vervă!

Cu o înflăcărare nemaiavută, cuvintele parcă izvorau singure.

Între cele două extreme ale traseului, conversaţia, lansată ca o corabie la apă, mă făcea un fel de comandant sigur pe cârma vasului.

Priveam doar înainte, fără să văd pe ceilalţi navigatori.

Oare câte ture am făcut împreună?

Până când, cineva s-a apropiat de pe margine şi ne-a oprit.

Era sora unei colege de liceu, mai mare cu doi ani, D.J.

Şi-a cerut scuze şi mi-a şoptit la ureche:

- Fii bun şi redu viteza plimbării, căci colega ta are fusta strâmtă şi abia se ţine după tine!

Am înţeles brusc situaţia!

Iată unele zâmbete din anturajul deplasărilor!

Iată întârzierea unor răspunsuri ale colegei de pe traseu!

Abia acum o privesc.

Şi ea este roşie la faţă, chiar transpirată!

Eu sunt roşu de ruşine!

- Îmi cer scuze!

Spunând aceasta, s-a îndepărtat, cu un zâmbet compătimitor pe faţă.

Noi, în criză de cuvinte, ne-am despărţit repede.

Fără să-mi amintesc dacă am rugat-o să mă ierte.

Au trecut mulţi ani până să mă mai plimb cu cineva, undeva.

Pe Corso, niciodată.

Câmpia Turzii

22 noiembrie 2015