#17 La udat

de V. Umbreanu

Obiceiul acesta l-am practicat doar până în clasa a 2-a.

La început mă trimiteau părinţii pe la vecini, a doua zi de Paşti, cu o sticluţă cu parfum, să ud femeile.

Spuneam o poezioară, după care, ele se aplecau şi, după ce dezşurubam căpăcelul, le stropeam pe părul din creştetul capului.

Mulţumind pentru urările de păstrare a tinereţii, mă răsplăteau cu prăjituri ori cu bani, ba uneori şi cu ouă, în general roşii.

Ajungând elev, ceva nu-mi convenea, până am înţeles că era legat de religie.

Ori, necrezând niciodată în zei, cu atât mai mult în înviere, am refuzat să mai merg.

În schimb alţii, băieţi şi bărbaţi, practicau cu perseverenţă obiceiul.

Poate şi ca aspect social, nu numai religios.

Dar copiii, satisfăcuţi de câştigul material, în special ouă şi bani.

Cei maturi, atraşi de paharele cu vin, întreţineau şi măreau veselia tradiţiei.

În anii următori, când am depăşit adolescenţa, de câteva ori, am făcut o excepţie, pentru soţia prietenului M.

Cu sau fără sticluţă, le mai făceam câte o vizită.

Urări de bine, prăjituri, ouă şi vin.

Tot mai rar, până la sfârşit.

Anii au trecut cu evenimente de toate categoriile.

Ziua aceasta, devenită o zi obişnuită, mă plimbam pe străzile orăşelului nostru, la început cu fiul meu, apoi, când şi-a luat zborul din cuib, singur.

Având un traseu, de 4-5 km., îl parcurgeam în ritm vioi cam într-o oră.

Dar, într-un an nu prea îndepărtat în trecut, excepţia a încălcat regula.

Întâlnindu-mă cu soţia prietenului, cu câteva zile înainte de Paşti, îmi făcu invitaţia de rigoare, chiar dacă ştia că n-o mai practic.

Să mai stăm de vorbă.

Să-i apreciez prăjiturile, cunoscând-o că este o gospodină deosebită.

I-am promis că voi veni.

Obişnuit să-mi ţin promisiunile, în lunea respectivă, după ora 10, iată-mă plecând de acasă.

O zi frumoasă de primăvară.

Cerul albastru, fără nori.

Străzile animate de semeni, de toate vârstele, eleganţi şi serioşi.

Cobor din apartamentul blocului şi înaintez pe strada pe care am copilărit.

Modernizată, nu mai are şanţurile cu iarbă, de pe care culegeam florile de păpădie.

Nu mai există casele vechi, ca şi a noastră, acoperite cu trestie şi paie.

Asfaltată, cu trotuare late, cu dale, nu mai are bălţile şi noroaiele, ori praful din trecut.

Trec visător pe strada amintirilor, ajungând la a 2-a stradă pe dreapta.

Înaintez pe asfaltul cu gropi, şi, nu departe de casa prietenului meu, din curtea vecinului acestuia, V., iese, clătinându-se, fără să închidă poarta, colegul de pescuit C.

Mult mai în vârstă decât mine, ciolănos dar gârbovit, se clatină vizibil, căutându-şi echilibrul.

Aproape ajuns pe trotuarul stâng, instinctiv, o ia spre dreapta, până aproape de gard, când se împiedică de propriul picior.

Măresc pasul şi-l ajung, după încă un zig-zag matinal.

Cum a reuşit să ajungă în asemenea hal, aşa de devreme?

Numai dacă n-a luat la bord ceva încă de acasă!

Sau şi de la bufetul de lângă gară!

Luându-l de braţul stâng, îl asigur că-l ajut pe drumul spre casă.

Bombănind ceva, se lasă condus pe mijlocul străzii, mediana traseului.

Aşa trecem de adresa unde intenţionam să intru, ajungem lângă spital şi, ţinându-l ferm, ne apropiem de străduţa pe care locuia.

Ajunşi acolo, vizavi de Policlinică, îl eliberez, spunându-i:

- De acum poţi merge şi singur, fără nici un ajutor, recunoscând locurile!

Rămas ca suspendat, fără să se mai clatine, cu capul aplecat spre mine, cu o privire confuză dar vizibil nemulţumită, dacă nu chiar ostilă, îmi răspunse, cu mici pauze între cuvinte:

- Eşti… un c.... de… profesor!

Glasul lui, sigur şi puternic, mă surprinse, ca şi pe cei câţiva trecători din preajmă.

Oricum, răspunsul meu, pe măsura felului meu de a fi, nu l-a luat în seamă:

- Ai grijă de tine, du-te acasă şi odihneşte-te!

Stau pe loc, privind-l cum se deplasează, pe mijlocul străzii pustii.

Cu paşi rari, puţin nesiguri.

Cu spatele aplecat, de greutatea anilor.

Cu echilibrul brusc recâştigat, chiar dacă nu total.

Gândurile, surprinse de sentinţa lui, nu numai sub influenţa alcoolului, mă asigură de sfârşitul acestei relaţii.

Renunţând să mă întorc la famiia programată, mă deplasez spre gară, pe traseul obişnuit.

Pe balanţa conştienţei stau clişeele trecutului.

Anii de pescuit, împreună.

Discuţiile, în contradictoriu uneori.

Faptele care-l caracterizează, dincolo de cuvintele de faţadă.

Falsitatea.

Laşitatea.

Răutatea.

Lumea în care trăim.

Şi totuşi, nimic din ce mi se întâmplă, cu prieteni, cunoscuţi ori străini, cred în continuare în primele semne ale civilizaţiei.

Salutul.

Respectul.

Ajutorul necondiţionat.

Oricum, amintirile sunt borne ale experienţei.

Câmpia Turzii

27 octombrie 2015