#16 Avocatul

de V. Umbreanu

Un divorţ este ca un labirint.

Ştii doar intrarea.

Cu ramificaţiile juridice şi cotloanele situaţiilor în care ajungi fără voie, pe neaşteptate.

Timpul devine şi el participant, jucător, în procesul eliberării.

Când soţii constată că nu se potrivesc, până la urmă, deloc, se luptă pentru eliberare.

Zilele, lunile, anii, trecând, emoţiile se transformă în rutină.

O luptă de uzură, în care, doar avocaţii au tăria neutralităţii.

Gravă este situaţia când, în balanţa judecăţii se situează copiii, neştiutori şi naivi.

Dar, care, vor avea o altă soartă, nu numai când rămân la unul dintre părinţi, dar, cu deosebire când sunt şi ei despărţiţi.

Unul la un părinte, altul la celălalt.

Dar, decât o viaţă toxică, mai bine despărţirea, cu riscurile inevitabile din viitor.

Avocatul, devenit un psiholog, căuta să mă ajute, ridicându-mi moralul, în cădere liberă.

Mai ales când mi-a declarat că într-un divorţ nu există nevinovăţie.

Probele, martorii, au un aport deosebit în cântărirea situaţiei de către judecători.

M-am convins de acest adevăr greu de suportat.

Dar, cel mai mult m-a zdruncinat o remarcă a judecătorului P.:" - În educaţia copiilor nu contează moralitatea părinţilor!"

Ce este justiţia, în fond?

Până la urmă, aşa s-a şi finalizat procesul.

Divorţ, din vina ambelor părţi.

Cu sentinţa în mână, privind-o, analizam trecutul ultimilor ani.

Ca un film rulat cu viteză.

Şapte ani de căsătorie şi mai mult de doi ani de procese.

Avocatul,într-o compasiune sinceră, îmi spune cu blândeţe:

- Domnule profesor, timpul vă va vindeca de cel mai grav aspect al divorţului, despărţirea copiilor!

Eu, tăcând, în pragul disperării, cu lacrimile aproape să curgă, continuă, cu un optimism profesional dar şi personal:

- Femei sunt destule, vă veţi găsi una, cu care să vă înţelegeţi!

Şi, în continuare, râzând, cu ochii strălucind, îmi lansă provocarea, neapreciată, pe moment, de mine:

- Peste un an veţi constata că am avut dreptate şi mă veţi căuta, în Mănăştur, cu o sticlă de şampanie!

Aşa ne-am despărţit.

Zile şi săptămâni, scurse în lunile următoare, din păcate, au fost tot aşa de complicate.

Cauza?

Blocarea programului de vizitare a fiicei mele de către fosta soţie.

Violenţă, în fapte şi în limbaj.

Şi totuşi, fondul problemei s-a schimbat.

Libertatea redobândită a fost ca oxigenul pentru cel care se îneacă.

Rănile închise, încet, încet, s-au cicatrizat.

M-am obişnuit cu situaţia.Concentrat pe profesiune, traiul cu fiul meu, alături de bunică şi mamă, şi-a dobândit liniştea şi înţelegerea.

Aşa a trecut un an.

Amintindu-mi de spusele avocatului, în vacanţa de vară, m-am prezentat la domiciliul acestuia, după un telefon prealabil.

Când ajung la bloc şi sun, îmi deschide chiar avocatul.

Acelaşi, la înfăţişare, ca şi cu un an în urmă.

Cu tenul măsliniu.

Cu surâsul aferat.

Cu ochii strălucitori.

Primit în sufragerie, scot la iveală două sticle de şampanie.

Replica uimită, imediată:

- De ce două şampanii, domnule profesor?

Răspund, imediat:

- Pentru că aţi avut dreptate, ca schimbare şi ca timp, câte una pentru fiecare!

Şampania, ajunsă în paharele aduse de soţia avocatului, este privită de noi, cum ridică bobiţele de gaz, apoi, o sorbim cu satisfacţia întâlnirii.

Şi a adevărului prognozat cu un an în urmă.

Bineînţeles că urmează întrebarea pe care o aşteptam:

- V-aţi găsit perechea, domnule profesor?

Râzând, satisfăcut de anticipare, îi răspund aşa:

- Nu domnule avocat, abia mă obişnuiesc cu libertatea şi cu liniştea, câştigată prin divorţ!

Uimirea avocatului:

- Cum se poate domnule profesor, eu sunt căsătorit acum cu a patra soţie!

Uimit şi eu, îi văd cum îşi zâmbesc, într-o atmosferă calmă.

Cu înţeles sau cu subînţeles?

Când am savurat al doilea pahar de şampanie, mi-am luat rămas bun de la avocat.

Urările lui, au planat în urma mea, ca nişte văluri de ceaţă.

Sau, ca dâra unei comete, în spaţiul cosmic.

Să nu aştept mult!

Să-mi trăiesc viaţa, care merită să fie trăită!

Să-mi găsesc perechea!

Câmpia Turzii

19 octombrie 2015