#15 O zi pierdută

de V. Umbreanu

Ziua înnorată şi rece nu ne-a schimbat planul făcut cu câteva zile înainte.

În mod frecvent , luna noiembrie este aşa, rareori cu cer senin.

Dimineaţa, prezent la fostul vecin, şoferul, la întâlnire doar încă un pescar.

Scoţând maşina afară din curte, cam nervos, şoferul se lamenta de lipsa unui contribuabil la preţul benzinei.

- De ce n-a telefonat?

Neprimind nici un răspuns de la noi, cei punctuali, continuă monologul:

- Oare să-l mai aşteptăm?

Eu tac dar celălalt pescar, mai vârstnic, îi răspunde:

- Faci cum vrei, timp avem, mai ales că aşa devreme tot nu trag caraşii!

După ce închide poarta, intrăm toţi trei în Dacie.

Lângă şofer, în faţă, pescarul mai bătrân, eu, într-un loc din spate.

- Mai aşteptăm câteva minute! conchide şoferul.

În timp ce colegii de pescuit sporovăiesc, eu tac şi mă gândesc deja la locul unde vom pescui, dincolo de Zau, lângă Café-Bar.

Minutele trec fără nici o schimbare, cel aşteptat nu vine.

- Eu zic să plecăm!

Spunând aceasta, şoferul porneşte motorul şi pornim la pescuit.

Străzile şi şoseaua, umede, de la ploaia din ajun, îl fac pe şofer să conducă prudent, dar, comentariile lui proverbiale, transformă tăcerea unei călătorii de o oră într-un monolog mai mult, decât o discuţie moderată.

Deşi preocupat de scenariul sâcăitor, privind peisajele cunoscute, revin la starea de anticipare.

Lacul Bujor 2, în zona deversorului.

Trestiile.

Şopotul apei.

Stâncile de sub ţărm.

Maşinile care trec spre Şeulia, pe pod.

Ajungând la Luduş, cotim la răscrucea de drumuri şi înaintăm în viteză spre Zau.

Aici, o îngrijorare pune iarăşi stăpânire pe mine, tăind filmul imaginar.

Pe drumul cu multe curbe, cu maşini, căruţe şi câini, ba şi cu localnici pe margini, şoferul nostru, vorbăreţ, nu reduce viteza.

Colegul din faţă, în loc să-l tempereze, îl antrenează în discuţii, politice mai ales.

Şoferul vorbăreţ, aplecat pe volan, se bucură de atâta atenţie.

Partenerul, îşi expune părerile, cu o gravitate vocală, îndelung antrenată.

Stând în spatele lui, îi privesc ceafa, bandajată de cureaua de siguranţă în trafic, pusă greşit.

Surâd, amintindu-mi de observaţiile făcute de toţi şoferii, observaţii neluate în seamă.

Totuşi, norocul nostru, ajungem la destinaţie fără probleme.

Iată, trecem calea ferată şi parcăm lângă locul de pescuit.

Uşurat, cobor şi eu, privind atmosfera şi apa.

Zi de noiembrie.

Rece, cu vânt slab, care încreţeşte oglinda lacurilor.

Scoatem bagajele din maşină şi ne alegem locurile de pescuit.

Şoferul, chiar lângă pod.

Eu, în dreapta, la câţiva metri distanţă.

Colegul vârstnic trece podul şi se localizează vis-à-vis.

Curentul de apă, puţin tulbure, cu pete de spumă, primeşte primele bucăţi de mămăligă, pentru momit.

Raniţa, alături.

Desfac segmentele undiţei şi le montez, apoi scot din buzunarul stâng al raniţei cutia cu râme.

Din punga cu bulgări de mămăligă aleg unul şi încep să-l frământ, cu apa dintr-o băltuţă de alături.

- Eu plec la Café-Bar, să mă încălzesc!

Vocea de pe celălalt mal nu mă surprinde.

Îi cunosc obiceiurile.

Conversaţii, de toate tipurile.

Pretenţia de înţelepciune.

Băuturile alcoolice, coniacul şi berea.

Cred că, încă de acasă a început antrenamentul.

După ce şi-a momit locul de pescuit şi a pregătit cele două undiţe, în aşteptarea trezirii caraşilor, pleacă la bar.

Rămaşi singuri, atent la pluta singurei undiţe, răspund rar, tot mai rar, la provocările verbale de lângă mine.

Aşa sunt eu.

Tăcut.

Atent numai la plută.

Minutele trec fără să prind un peşte.

Nu mă mir, aşa este la sfârşitul toamnei, pe o aşa vreme.

Vântul tăios deja, mă face să-mi ridic gulerul de la fâş, să-mi înfăşor mai strâns fularul negru, în jurul gâtului şi să-mi trag, peste urechi, basca veche.

Privesc ceasul, a trecut de 11 şi n-am prins nimic!

Pe pod apare colegul de pescuit, care, mai vesel, pune întrebarea obişnuită:

- S-au trezit caraşii?

Şoferul, redus la tăcere din lipsa unui partener de discuţie, îi răspunde dezamăgit:

- Nici o mişcare până acuma!

Răspunsul, cel optimist, nu întârzie.

- Cam pe la amiază vor începe să tragă!

Îl privesc şi-mi dau seama că s-a ameţit bine!

Mişcările lui, manevrând raniţa şi undiţele, nu sunt sigure.

Felul cum încarcă momeala în cârlige, râmele, la o undiţă, mămăliga, la cealaltă.

Cum aruncă.

Trestiile, aplecate de vânt.

Firele, care se încurcă.

Înjurăturile.

Colegul de alături, îngrijorat, intervine:

- Fii atent să nu aluneci!

Nici n-a terminat bine sfatul că s-a şi petrecut evenimentul.

Nervos pe vânt şi trestii.

Cu manevrarea celor două undiţe.

Cade în apă, cu faţa înainte, peste bucăţile de stâncă!

A alunecat, din cauza solului umed.

S-a împiedecat de bucăţile de bazalt, care fixează malul.

Bolborosind, se ridică din apă dar cade înapoi.

- Du-te şi ajută-l, că se îneacă!

Strigătul disperat al şoferului de alături, nu mă impresionează.

Cum nu m-a impresionat nici păţania colegului de pescuit.

Îl privesc, în zbaterea lui caraghioasă.

Unde este maturitatea lui?

Unde este înţelepciunea, atâta de clamată?

Noi n-am venit la pescuit?

Am venit să chefuim?

Răspunsul meu, l-a cam uimit pe fostul vecin:

- Abia se trezeşte din beţie!

Dar, am continuat, mai practic:

- Du-te tu şi ajută-l, că eşti mai aproape!

La care, îmi răspunde:

- Nu este prietenul tău?

La care răspund, dar numai în gând:

"- Acesta nu este prietenul meu, este un beţivan oarecare!"

Şoferul, îşi lasă undiţa şi fuge, ocolind pe pod.

Coboară cărarea abruptă şi alunecoasă.

Ajunge pe mal.

Intră în apă, cu cizmele până la genunchi, îl apucă de braţe, târându-l, cu greu, afară.

Sunetele, vocile, cuvintele, sunt de prisos, în descriere.

Ud leoarcă, pescarul alcoolic, şi parţial şoferul, privindu-i, ştiu că ziua de pescuit s-a sfârşit.

În minutele următoare, şoferul i-a desfăcut în grabă undiţele, a introdus în raniţă cutiile şi momeala, pentru a le aduce la maşină.

Apoi, a coborât din nou la cel îmbăiat, care dârdâia din toate părţile corpului.

Urcat cu greu în maşină, ameţit şi tăcut, aştepta să plecăm acasă.

Eu, deja pregătit pentru drum, urcat la locul meu, bănuiam că, la întoarcere, nimeni nu va scoate un sunet.

Aşa a şi fost!

O zi pierdută.

Pentru pescuit.

Dar nu şi pentru experienţa de viaţă.

Câmpia Turzii

12 octombrie 2015