#13 Prietenul din gară

de V. Umbreanu

Acum câţiva ani, coborând din tren în gara Unirea, cu raniţa şi undiţa, pentru o partidă de pescuit pe Mureş, s-a repezit la mine, lătrând zgomotos.

Atunci când, de pe peronul erodat, am ocolit clădirea, pe lângă magazia de mărfuri ruinată.

Surprins, oprit locului, m-am întors să-l întâmpin cu arma, segmentele undiţei legate cu şnururi la capete.

Ieşise năbădăios pe poarta deschisă din spatele clădirii.

S-a repezit impetuos dar s-a şi oprit, la câţiva paşi, privindu-mă prin perdeaua de păr buclat, de o culoare neagră-cenuşie.

După aspect şi comportament, am dedus imediat că este un căţelandru, adică un adolescent, începător în viaţa socială.

A oamenilor şi a breslei canine.

Înalt şi destul de masiv, încă neajuns la limita rasei.

O femeie, poate stăpâna, l-a chemat, apostrofându-l, ca pe un copil curios de relaţii.

Lămurit că nu este periculos, m-am întors şi am plecat spre locurile de pescuit, pe drumul pietruit, cu gropi, în care mai băltea apa de la ultima ploaie.

Din dreapta, m-a salutat un alt câine, matur, alb, de care ştiam că păzeşte micul grajd cu vaca bălţată şi ocolul cu cele câteva oi.

Ziua a decurs ca deobicei, cu atenţia la pluta de tuleu, când clenii atacau momeala.

Seara, la întoarcere, pentru personalul Teiuş - Cluj-Napoca, şi-a activat iarăşi repertoriul.

Cu aceeaşi îndrăzneală.

De la aceeaşi distanţă.

Acum, asigurat de spectacolul de amator, l-am privit mai atent.

Blana deasă, cu o mulţimede cârlionţi, îl acoperea în întregime.

Ochii, abia bănuiţi, de aceeaşi culoare, îi dădeau o mască naturală perfectă.

Femeia, revenită la poartă, i-a întărit dresajul, educaţia publică.

M-am aşezat pe una dintre bănci, dar, imediat, am trecut peste linii până pe peronul de prefabricate dintre liniile 3 şi 4.

Paznicul m-a urmărit şi abia după ce

mi-am depus bagajele jos a părăsit locul din colţul gării, năpădit de troscoţel.

Abia după un an am revenit la Unirea.

La o altă ieşire în natură, pe ţărmul Mureşului, aproape de linia ferată.

Mă atrăgeau locurile de pescuit, chiar dacă nu totdeauna răcitorul portativ, cu cele trei bucăţi de gheaţă, se îngreuna cu clenii păcăliţi.De la început admiram plopii şi sălciile centenare, plantate special pentru ocrotirea terasamentului, în viiturile cunoscute.

Din nou s-a repezit, vechea cunoştinţă, luându-mă în primire.

Întors cu undiţa pregătită, deja ştiam că este inutilă, ştiam că sunetele ţin mai mult loc de salut decât de ameninţare.

Înaintând spre râu, pe drumul cunoscut, aşteptam întâlnirea cu clenii şi am uitat de el.

Seara, din nou ne-am întâlnit, însă, reacţia lui a fost mai puţin zgomotoasă.

Ba mai mult, când am ajuns pe peronul dintre linii, cu raniţa şi undiţa jos, lângă un stâlp de susţinere a cablului electric, s-a aşezat şi el, pe

labele din spate, pe peronul gării, privindu-mă.

Aşteptând trenul, am scos din raniţă o sticlă cu apă din care am băut, însetat după cele 12 ore de pescuit intensiv.

Privindu-l, mi-am amintit că am într-o pungă, cele două felii de pâine cu gem, nefolosite, în febra pescuitului.

Ideea s-a finalizat imediat.

Trecând peste linii, spre peronul ocupat, rup bucăţi din porţie şi le arunc lângă cel care aştepta.

Speriat de gest, s-a deplasat înapoi câţiva paşi, oprindu-se.

Revenit lângă raniţă, îl observ cum se apropie prudent şi miroase bucăţile.

Ridică uşor capul şi mă priveşte în continuare.

Eu, fac cea ce doream: mă înfrupt din mâncare şi-l privesc.

Abia atunci, se apleacă şi, scuturând din cap, mânâncă ceea ce i-am oferit.

Fără poftă, exact cum mă aşteptam.

Bănuiam că, specia carnivoră, nu se mulţumeşte doar cu pâine şi gem.

Totuşi, a consumat chiar şi rămăşiţele.

Deşi, fiind domestic, nu suferă de foame.

A sosit trenul şi am dispărut în noapte.

La a 3-a întâlnire, în acelaşi an, lătratul a fost nunai de formă.

Dar seara, i-am făcut o surpriză.

Din feliile cu untură de raţă, i-am păstrat pentru câteva îmbucături.

Prezent "la apel", când i le-am oferit, mişcările cozii mi-au confirmat ataşamentul, apropierea, poate chiar împrietenirea.

Pofta cu care le-a consumat.

Rapiditatea.

Mirosirea locului.

Firimiturile.

Aşa ne-am obişnuit, unul cu celălalt.

Dimineaţa, salutul sonor.

Seara, imediat după sosire, se prezenta, aşteptând.

Pâine cu untură sau cu pateu.

Chiar şi cu gem.

Surpriza din acest an, de la ultima întâlnire, deosebită.

Dimineaţa, n-a apărut.

Cine ştie, poate dormea încă, în curtea din spatele gării.

Seara, revenind obosit, nici aşa.

Se întuneca, fiind septembrie, şi, în aşteptarea trenului, acolo, între liniile 3 şi 4, îmi astâmpăram foamea, cu bucăţi de pâine cu untură de gâscă.

Lângă raniţă.

Cu undiţa, alături, rezemată de bordură.

Fiind aşezat pe peronul cu dalele înclinate, cu picioarele spre linia a 4-a, cu cizmele printre buruienile uscate, mă întorc, auzind voci dinspre băncile staţiei, şi ce să văd?

În spatele meu, la nici o jumătate de metru distanţă, prietenul meu!

Aşezat pe picioarele din spate, zburlit ca deobicei.

Cu botul întins, plescăind din fălci.

Privindu-mă, fără să-i văd bine ochii.

Din cauza cârlionţilor abundenţi dar şi a întunericului care se lăsa.

Bineînţeles că n-am mai mâncat!

Tot ce a mai rămas din feliile cu untură şi cele cu gem.

Totul a ajuns, acolo, lângă el.

Cu cât calm le-a consumat!

Cu câtă grijă să nu rămână resturi!

La sfârşit, mai că-mi venea să-l mângâi pe capul care era atât de aproape!

Dar, ştiam din propria experienţă şi de la emisiunile TV, că prudenţa şi înţelepciunea trebuie să ne guverneze traiul, zi cu zi.

Nu numai cu animalele sălbatice, chiar dresate, dar şi cu cele domestice.

Dar cu semenii noştri?

Bruxelles, 29 septembrie 2015