#12 Cerşetorul cu sacoşa

de V. Umbreanu

Când am început să fac naveta în capitală, lunar, peisajele, în primul rând, mi-au devenit familiare.

Gările, cu particularităţile lor.

Călătorii, unii şi ei navetişti.

Râurile, cu locurile de pescuit.

Dealurile, cu păşuni şi păduri.

Culturile, cu diferitele faze.

Schimbarea de fiecare zi şi cea a anotimpurilor.

Aproape întotdeauna la geam, în sensul de mers al trenului accelerat, de Satu Mare.

Cu cărţi de citit şi carneţele pentru scris, versuri.

Atunci când mă obligă inspiraţia.

Călători, coborând şi urcând.

Gânduri, în deplină libertate.

Atent la schimbări.

Ori la repetiţii.

Mai rar.

Şi totuşi, când a apărut pentru prima dată, l-am tratat ca atare, ca întâmplare.

Dar, când s-a repetat, la aceeaşi oră, între aceleaşi staţii, am devenit curios.

Pentru studiu.

Comparativ.

Repetările, faţă de prima apariţie.

Ca trase la indigo!

Ca un rol jucat pentru scenă, pentru piesă.

Piesa vieţii.

Cine era?

Când apărea pe culoar, după pornirea trenului din staţia Teiuş, îi recunoşteam vocea.

Când îşi spunea partitura, în compartimentul vecin.

Ca o tânguire.

Ca o solicitare, cu glas tremurat.

Emoţionat şi emoţionant.

Închidea uşa, atent.

Apoi, apărea la noi, la compartimentul următor.

Deschidea uşa, care rula pe şina cam defectă.

Insista, la împotrivirea ei, cu grijă, cu respect parcă.

Apoi, începea, după salutul de rigoare, incantaţia.

Apelul la ajutor.

Că este pensionat de boală.

Cu pensie mică.

De asistent sanitar.

Că are doi băieţi mari, fără serviciu.

Să-i dăm ceva bani, să-şi poată procura hrană.

Hrana, cea de toate zilele.

Făcea o pauză scurtă, atent la mişcări, privind în ochi călătorii, pe rând.

Apoi, dacă nimeni nu îi onora rugămintea, completa, ridicând sacoşa din mâna dreaptă, că primeşte şi mâncare.

O felie de pâine.

O legumă, un măr.

Orice!

Atunci, de prima dată, i-am dat câţiva lei.

Singurul, din compartiment.

Mi-a mulţumit, cu glasul său vibrant, pomenindu-l pe Dumnezeu.

A închis uşa, cu o privre dezaprobatoare către ceilalţi şi a trecut mai departe.

Atent, ca deobicei, şi la opririle din gări, l-am zărit pe peronul din Blaj, îndreptându-se către o bancă.

Timpul a trecut cu viteza sa nepăsătoare.

După câteva luni, a apărut iarăşi, recunoscându-i vocea, încă înainte de a ajunge în compartiment.

Am lăsat volumul de-o parte, cu semnul de carte la locul său şi am devenit spectatorul aceleeaşi piese.

Dar, cu alţi spectatori în compartiment, cu excepţia mea.

Intrarea în scenă, textul, cuvintele, mimica, aceleaşi ca data trecută.

Până şi îmbrăcămintea, aceeaşi.

Şapca, veche, aproape uzată.

Vestonul, din stofă cu brăduleţ, peste o vestă tricotată.

Cravata la gât, cu nodul mai închis la culoare.

Cămaşa, cu mânecile ieşite din haină.

Pantalonii, care n-au cunoscut fierul de călcat de mult timp, mai scurţi, lăsând să se vadă şosetele pătate din pantofii prăfuiţi.

Neprimind nimic de la nimeni, vorbi, pentru prima dată (pentru mine) de suferinţa sa.

Fără să lase sacoşa, aplecându-se, îşi ridică pantalonii de la piciorul drept şi ne arătă cârpa ce învelea tibia, prinsă cu un ac de siguranţă.

Ne privi, cântărindu-ne impresia şi, ca să ne convingă, desfăcu bandajul să ne arate varicele.

Da, varicele autentice.

Rana, vânătă, mare cât palma, cu marginile scorţoase, alburii şi gălbui, mă impresionă, amintindu-mi de familia mea.

Bunica şi mama, în anii trecuţi, arătau la fel.

Şi atunci, ca şi de prima dată, doar eu am pus în practică, modest, compasiunea.

După ce şi-a înfăşurat la loc bandajul, prinzându-l cu acul, a închis uşa, fără să mai zică ceva.

Fără să-i privesc pe ceilalţi călători, am activat volumul, cufundându-mă în lectură.

Poate că a trecut un an până ce, din nou, în acelaşi accelerat, şi-a făcut apariţia, iarăşi asistentul, ca un navetist al locului.

Rolul, acelaşi.

Recuzita, aceeaşi.

Pensia, băieţii, varicele, sacoşa.

Pun semnul de carte şi-mi întrerup visul literar.

Să cobor, iarăşi, în realitatea dură.

Acum, în compartiment, în afara mea, încă un călător, mai în vârstă decât mine.

După minutul incipient, vocal, şi după imaginea cu rana de la picior, justificativă, tovarăşul de călătorie, cam indispus, îl apostrofează scurt:

- Acum, toţi suntem săraci şi bolnavi, toţi ar trebui să cerşim!

Mirat de reacţia din compartiment, după ce-şi restabili pansarea piciorului, apelă la divinitate, în ultimă instanţă.

- În numele lui Christos, ajutaţi-mă cu ceva!

Privirea, trecând de la cel cu comentariul, reveni spre mine, analizându-mă, poate chiar recunoscându-mă.

Simţindu-mi nesiguranţa, mai spuse o dată:

- Ajutaţi-mă din suflet, vă rog!

Da, mâna stângă, singură, fără o comandă, se îndreptă către buzunar, de unde scoase portmoneul şi alese o bancnotă, pe care i-o întinse, fără o vorbă.

Vocea pronunţă "mulţumesc" dar privirea, încărcată de supărare, ne biciui pe amândoi, în timp ce ne părăsi, fără să mai închidă uşa.

Bruxelles

28 septembrie 2015