#11 Căutătorii de perle

de V. Umbreanu

Într-o seară, de la difuzor, am aflat de căutătorii de perle din Oceanul Indian.

Cum navigau, cu bărcile lor şubrede, în preajma unor insule, câte unul ori câte doi.

Scufundându-se până la câteva zeci de metri, căutau scoici, pe care, forţându-le valvele cu un cuţit, aflau dacă au perle sau nu.

Dacă găseau, le puneau într-un săculeţ, prins cu un şnur în jurul gâtului.

Apoi, înotau către altele.

Ţinându-şi respiraţia până la limită, urcau la suprafaţă epuizaţi.

Când erau în echipă, câte doi, se scufundau pe rând, unul odihnindu-se în barcă.

În echipă, mai aveau un avantaj, coborând mai repede, ţinându-se de o frânghie, la capăt cu o piatră grea.

Comentatorul le lăuda rezistenţa deosebită în apă, acolo, în adânc, la unii timp de 6-7 minute.

Dar, nu erau trecute cu vederea riscurile.

Forţând oprirea respiraţiei, organismul prezenta slăbirea rezistenţei vaselor sangvine, cu hemoragii, mortale uneori.

Apoi, scoicile cu grăuncioare de perle deveneau tot mai rare şi astfel randamentul scădea serios.

Principalul, încheiase comentatorul, era rezistenţa scufundătorilor, rezultată a unui antrenament îndelungat.

Această concluzie mi-a fulgerat imaginaţia.

Eu, ştiind să înot de câţiva ani, n-aş putea să mă antrenez?

Nu în apă ci pe uscat.

Cu ceasul în faţă, să îmi opresc respiraţia, ţinându-mă de nas, apăsând ambele nări cu degetele.

Câteva zile m-a urmărit ideea, să încep să o pun în aplicare.

Acum fiind toamnă, nu mai fac baie în Arieş dar, reuşind, vara viitoare voi înota, ca atâţia, prin apă.

De câte ori, stând pe ţărm, nu i-am admirat pe băieţii care, în jocul de-a prinsa, dispăreau în apa adâncă, ieşind la suprafaţă la peste 10 metri distanţă.

Cum am un program zilnic de pregătire pentru examenele de admitere la facultate, în pauze, mă pot antrena fără probleme.

Zis şi făcut!

De la prima încercare, am avut timpul de 1 minut.

La următoarele, la fel.

Zile la rând, stând cu ceasul deşteptător înainte, ţinându-mă de nas, priveam arătătorul mare, minutarul.

M-am bucurat că reuşesc.

Că progresez.

După o săptămână, m-am apropiat de 2 minute.

Mi se părea destul de uşor.

Parcă, zilnic, depăşeam o limită invizibilă, materializată prin deplasarea acului.

Dar, am început să simt o presiune, o presiune interioară, care mă obliga să elimin aerul din plămâni.

La început, ca printr-o supapă.

Eliminam, şuierând aerul blocat, dornic de oxigenul aerului proaspăt.

Apoi, dincolo de cele 2 minute, simţeam o tensiune la tâmple, care, îmi înroşea toată faţa, obligându-mă să expir violent, ca printr-o explozie.

Câteva săptămâni, în camera din faţă, singur, unde învăţam, m-am mulţumit cu limita celor 2 minute.

Nedorind să forţez, până în iarnă, am reuşit să anulez senzaţia neplăcută de la tâmple şi să expir încet, şuierând sau fluierând uşor expirarea uşurătoare.

Mă gândeam la scufundători.

Ei înotau, căutând scoicile, fără să blocheze cu degetele nările.

Controlându-se mereu, până la suprafaţă.

Fără antrenament şi fără control, se puteau îneca.

Stând în faţa ceasului, în pauzele planificate, lipsa arătătorului secundar nu mă putea orienta în spaţiul temporal, dintre minutele 2 şi 3.

Dar mai departe?

M-am hotărât să limitez le trei încercări pe zi experimentul meu, de căutător de perle pe uscat.

Poate aşa voi putea să înaintez în timp, în timpul scufundării.

Iarna a trecut.

Învăţarea pentru examene a decurs ritmic.

Părinţii erau mulţumiţi, deşi, fără serviciu, presiunea asupra mea depăşea aspectul moral.

Antrenamentul meu, secret, nu avea nici o repercursiune negativă, ba din contra, îmi antrenam perseverenţa, voinţa de a reuşi.

Primăvara însă, cu verdeaţa şi cu florile ei, m-a atras la plimbări zilnice.

Nu mai pun la socoteală, ajutorul din gospodărie.

Buruieni la porci şi curăţarea coteţelor.

Lucrul în grădină şi la câmp, pe terenul "Între ape".

Şi totuşi, în asemenea condiţii, parcă dintr-o dată, am ajuns la 3 minute.

Uimitor!

Priveam ceasornicul vechi, martorul şi mentorul meu.

3 minute!

Dar, ajuns aici, în loc de o bucurie de durată, mi-a apărut senzaţia inutilităţii.

Felul cum, la această limită, reacţiona organismul, m-a luat prin surprindere.

Pufnirea!

Eliminam aerul, printr-o eliberare pufnitoare.

Urmată de un râs involuntar.

Ce înseamnă asta?

Că, dincolo de antrenament, dincolo de voinţă, am făcut un lucru inutil.

Când voi ajunge căutător de perle?

Niciodată!

Sau că, la Arieş, voi înota prin apă, în jocul cu alţi băieţi.

O copilărie!

Impulsul iniţial a căpătat o altă valoare.

O valoare de bornă în timp, în timpul de trecere prin adolescenţă spre maturitate.

Ce bine este să respir normal!

Bruxelles

24 septembrie 2015