#10 Gigantroapa

de V. Umbreanu

O duminică de sfârşit de august, în care nu-mi găsesc locul.

Tata, plecat la pescuit cu prietenul lui cel mai bun, nenea Ilă.

N-am avut chef să merg şi el n-a insistat.

Poate, din cauză că le eram un prea bun concurent.

Sau, poate ca pedeapsă, că n-am reuşit la facultate.

Mă simt nesigur şi părăsit.

Dimineaţa, mai tăcut, la micul dejun, când mama mă privea cu tristeţe, consolându-mă, zicându-mi:

- Lasă, că te-apuci de învăţat şi vei reuşi la anu!

Sora mea, dormea încă.

Apoi, la club, nu era nici un prieten să jucăm şah.

Puţină lume pe străzi, cei mai mulţi mergând la biserică.

Un timp am stat pe o bancă, în noul parc, din centru.

Cerul senin, cu vânt slab, mă făcea să regret că nu eram pe malul Arieşului, la clean.

Echipa de fotbal, Sârma, joacă în deplasare.

Ce să fac?

După ce trag clopotele de amiază, să nu uit să merg la piaţă, s-o ajut pe Buni să vină acasă, cu coşurile, cu marfa nevândută.

Mă ridic de pe banca vopsită albastră şi mai fac o tură prin parc.

Zgura scrâşneşte sub tălpile pantofilor maro.

Clubul, cu statuia muncitorului, la stânga, apoi biserica ortodoxă.

Dintr-o dată, în faţă, îmi apare o figură, o figură surprinzătoare.

Străină.

Foarte înaltă.

Atât de înaltă, încât, când trec pe lângă ea, trebuie să-mi ridic atât de mult capul, de parcă aş privi un avion pe cer.

Trecem unul pe lângă celălalt, ca într-o poveste.

Uimit, imediat mă opresc şi mă întorc.

Privesc persoana.

Persoana, ca o arătare, venită din neant.

Care, mai face câţiva paşi, lenţi, şi se opreşte.

Paşi mari, bărbăteşti.

Ea, o fată cu o figură de fetiţă.

Stau locului şi o privesc.

O privesc, stând pe loc oarecum nehotărâtă.

Apoi, tot lent, se întoarce şi mă priveşte.

Mă priveşte în liniştea momentului, cu o oarecare nesiguranţă, întrebătoare.

Dar şi cu o distanţare dominatoare.

Nici nu ştiu cum să procedez.

Ea, o străină.

Străină în localitatea de faţă.

Eu, localnic.

Atras, fără voie, mă apropii până când putem conversa, dar, cu un disconfort.

Disconfort, nu din cauză că suntem străini, ci din cauza diferenţei de înălţime.

Poate acest aspect m-a oprit şi m-a făcut să intervin.

Abia acum îndrăznesc să apreciez diferenţa de înălţime.

Eu ştiu că am 1 metru şi 77 de centimetri.

Dar ea, cât să aibă?

Doi metri?

Sau mai mult?

Cât mai mult?

Face mişcări cu braţele.

Pe lângă corp.

Parcă se echilibrează.

Parcă are o nesiguranţă.

În mers şi în staţionare.

Parcă nu este obişnuită cu hainele.

Cu picioarele şi cu pantofii.

Şosetele albe, strânse la glezne.

Apoi, mai sus, fusta, fusta până la genunchi, cenuşie.

Iar la nivelul meu, jerseul.

Jerseul, strâns pe corp, parcă prea mic pentru ea.

Şi pieptul, neaşteptat de mic, la această înălţime.

Iată, mânecile scurte, care lasă libere palmele mari şi late.

Abia când apare prima întrebare, îi privesc faţa.

Bărbia, osoasă.

Nasul, mare şi drept.

Ochii, blajini, cu pleoapele ca două aripi, ocrotind globii oculari.

- Eşti localnic?

Întoarsă, îi văd poşeta, geanta, balansând uşor pe abdomen.

Cureluşa, subţire, şi ea neagră.

Mă priveşte, analizânu-mă, apoi îşi mută privirea în dreapta.

- Sigur, sunt din Câmpie!

Simt o schimbare neaşteptată în vorbire, în pronunţarea cuvintelor.

Naturală.

Dezinvoltă.

Sigură.

Ca între cunoscuţi, sau, mai mult, ca între prieteni.

Cu ea?

Cu o străină?

În clipele următoare, îmi vine impulsul întrebării, fără să prevestească gândirea conştientă.

- Cauţi pe cineva?

Da, asta este, o descoperire de intenţie, ca răspunsul la o ghicitoare tăcută.

Recepţionând întrebarea, faţa, cam opacă, se luminează parţial şi apare răspunsul, uşor şi degajat.

- Caut o prietenă, o prietenă de curând!

Uşurată de acest început, de această deschidere, urmează o explicaţie lungă, de care se descărca.

Unuia, care să o înţeleagă.

Să ajute.

Să iasă din încurcătură.

Aşa am aflat, în minutele următoare, păţania ei, aici, în mijlocul Transilvaniei.

Că este din Piteşti.

Că urmează cursurile unei şcoli profesionale din Bucureşti.

Unde stă la o mătuşă.

Şi că, în capitală, a intrat în Clubul Armatei, secţia baschet.

Apoi, că a fost într-o tabără, unde a cunoscut o tânără din Câmpia Turzii.

Sportivă şi ea, tot înaltă.

Ca într-o paranteză, îmi explică starea de jenă, de ruşine chiar, pentru înălţimea ei.

Că încă creşte.

Că, băieţii mai ales, îşi bat joc de ea.

Şi, în încheiere, cum prietena a invitat-o la ea, într-o vizită de sfârşit de vacanţă.

Şi, la gară, n-a aşteptat-o, la sosirea trenului.

A stat în staţie mai mult de o oră, sperând să vină.

- Cum o cheamă? întreb, deşi nu-mi amintesc să cunosc o fată atât de înaltă, din orăşelul nostru.

- Silvia, îmi spune, dar nu-i ştiu numele întreg.

Nu-i ştie nici adresa şi acum, plimbându-se prin localitate speră, ca într-un miracol, să o afle.

Aşa s-a oprit, bucuroasă de intervenţia mea.

Miracol simt eu, pentru că niciodată n-am îndrăznit să mă adresez unui străin.

Cu atâta seninătate.

Şi siguranţă de sine.

Cum s-o ajut?

Privesc în jur.

Au trecut doar câteva minute, petrecute împreună, şi nimeni nu ne-a deranjat.

Clopotele sparg vraja.

Întâi, cele de la biserica reformată, apoi şi de la biserica ortodoxă.

Brusc, îmi amintesc de sarcina mea şi-i spun cunoştinţei mele de ocazie.

- Îmi pare rău că nu te pot ajuta, dar acum trebuie să plec la piaţă, să-mi ajut bunica.

Îmi răspunde, parcă revenită la starea iniţială, de nesiguranţă, de străină printre străini.

- Nu-i nimic, mă mai învârt pe aici un timp, apoi plec la gară!

Spunându-i "la revedere!" m-am dus la întâlnire.

Bunica, în piaţa aproape pustie, mă aştepta.

Cu coşul de nuiele, pentru cucuruz şi cartofi, sub braţ, şi cu cel pentru fructe în mâna dreaptă, ne îndreptăm spre casă.

Bunica, şchiopătând, din cauza varicelor de la ambele picioare, rămâne în urmă.

Eu, cu ambele coşuri, o aştept, din loc în loc.

Cunoştinţele de pe strada noastră se întorc de la biserici, români şi maghiari.

Ajunşi acasă, las coşurile şi-i spun mamei că mai merg la plimbare.

- Să nu stai mult, pentru că amiaza este gata!

Ajung la poartă şi ies în stradă, îndreptându-mă spre parc.

Acesta, mai animat.

Unii se plimbă pe alei, alţii stau pe bănci.

Cerul senin şi aerul cald încă, chiar dacă bate un vânt slab dinspre răsărit.

Străbat toate aleile fără să o văd pe sportiva din Piteşti.

Mă îndrept spre gară, pe lângă restaurantul Poiana, pe străzile în sărbătoare.

La gară, nimeni, nimeni cunoscut.

Atunci, privesc tabelul cu mersul trenurilor şi aflu explicaţia.

Nu demult, personalul de Cluj - Teiuş a trecut punctual, luând pasagerii.

Pe peronul pustiu, stau, cu privirea către cantonul îndepărtat, din stânga staţiei.

Aşa, îmi imaginez cum, într-un vagon, pe culoar, într-o poziţie incomodă, stă, rezemată de balustradă, fata din Piteşti.

Înaltă, cum n-am mai văzut.

Şi, pierdută printre străini, cine ştie din ce cauze.

Mult mai târziu, cândva, am aflat despre fosilele umanoide din China, ale uriaşilor de pe Pământ, gigantropii.

Oare ce s-a ales de prietena mea de o jumătate de zi?

A mai crescut?

A ajuns în echipa de baschet?

Doar amintirea, încă vie, a ţinut s-o imortalizeze aşa.

Bruxelles

22 septembrie 2015