#09 Acceleratul de Râmnicu Vâlcea

de V. Umbreanu

Din nou urc în trenul regio Cluj-Napoca - Deva, cu puţinii călători, câţiva navetişti şi eu, pescarul.

Acum mă deplasez către cursul inferior al Arieşului, în zona de vărsare în Mureş.

În vagonul aproape gol, privesc pe ferestre, în stânga spre aeroportul de la Luna, în dreapta, câmpurile agricole de la Călăraşi-Turda.

Ultimele, nu arată rău, chiar dacă vara a fost cam secetoasă.

În schimb păşunile de pe dealuri, uscate, le dau probleme ciobanilor şi ciurdarilor, să-şi hrănească turmele.

Ajuns la Războieni, cobor pe peronul cu câini şi iau loc pe unul din scaunele plastice din dreapta, de lângă cişmeaua ruginită.

Raniţa şi undiţa, alături, ca nişte arme pregătite pentru luptă.

Între liniile 3 şi 4 aşteaptă câţiva călători trenul Teiuş - Târgu Mureş.

Un câine mai mare, alb, se apropie şchiopătând de mine, degeaba.

Aud trenul apropiindu-se, în timp ce se anunţă şi de la megafon.

Iau raniţa veche în spate şi undiţa în mâna dreaptă şi trec peste linii, să urc prin ultima uşă a celui de al 2-lea vagon.

Parcă suntem într-o zonă pustiită de război.

Oamenii se obişnuiesc cu de toate, mai ales cu nevoile şi sărăcia.

Coboară două femei şi conductorul, după care urc în vagon şi iau loc în penultimul compartiment, în ultimul fiind o femeie, operând un laptop.

Nici nu mă debarasez bine de ustensile şi intră un călător.

Mă minunez pentru că, deobicei, circul doar singur.

Ne salutăm.

Eu, aşezat lângă uşă, cu spatele la mers, el, lângă fereastră, în sensul deplasării trenului.

Aşteptăm să plecăm, după semnalul locomotivei diesel.

Privim, ambii călători, ceasurile.

Ora de pornire a trecut cu câteva minute.

Nu se întâmplă nimic.

Ba da, iată, de pe peron, se îndreaptă către locomotivă, impiegatul cu paleta.

În sfârşit, vom porni.

Mă liniştesc, deşi am pierdut câteva minute de pescuit, la clean.

Liniştindu-se şi celălat tovarăş de drum, începem să conversăm.

Şi el se grăbeşte să ajungă la Cristeşti, la întâlnire cu soţia, chiar pe peron.

Treburi de familie.

Aşteptând semnalul locomotivei, ne prezentăm unul altuia.

Eu, pescar, pensionat de 16 ani.

Dânsul, încă activ, controlor de balastiere.

Impiegatul, spre uimirea noastră, se îndreaptă către birou, fără să pornească trenul.

Mă ridic, deschid uşa compartimentului şi ieşind pe culoar, mă îndrept spre capătul vagonului, deschizându-i uşa, pe care tot eu am închis-o.

Privesc afară, ţinându-mă ferm de barele metalice învechite.

Gara, pustie.

Doar câinii, tolăniţi, pe peron, dispersaţi.

Locomotiva tăcută.

Sigur, s-a defectat.

De aceea aşteptăm.

Oare, poate unicul mecanic să o repare?

Gânduri, pe măsura situaţiei reale.

Intru în compartiment şi începem să comentăm situaţia.

Minutele trec şi, având timp la dispoziţie, abordăm şi alte subiecte.

Unele, de familie, altele, generale.

De dinainte de 1989 şi de după.

Mai ales de după.

Aşa, constatăm că raţionăm aproape identic.

Guverne şi politici.

Prezent şi viitor.

Oare ce ne mai aşteaptă?

În tăcerea surprinzătoare, se aude, deodată, motorul locomotivei.

Uşuraţi, privim ceasurile.

Mai mult de o jumătate de oră întârziere!

Companionul, îngrijorat de schimbările orarului zilnic.

Eu, îngrijorat de cleni.

Motorul se opreşte şi continuăm să discutăm.

Ce am putea face?

Să răbdăm şi să tăcem?

Alte minute de aşteptare.

Într-un târziu, motorul porneşte din nou şi, imediat, apare impiegatul.

Gata, vom porni!

Alarmă falsă!

După câteva minute, fără să se întâmple nimic, o porneşte peste linii înapoi.

Brusc, părăsesc locul, ies pe culoar, ajung la uşa vagonului deschisă şi-l întreb pe funcţionar:

- Nu plecăm, domnule impiegat?

Din mersul grăbit, întors parţial spre mine, îmi răspunde aşa:

- Nu mai putem pleca, pentru că aşteptăm acum Acceleratul de Râmnicu Vâlcea!

Altă surpriză!

Ce legătură există între cele două trenuri?

Revenit în compartiment, declar cele auzite.

Comentăm şi bănuim legătura.

Afară, apare iarăşi impiegatul cu paleta lui, rotită între degete.

Revin rapid la uşa vagonului, cerând explicaţii.

Aşa aflu că, în acest accelerat, sunt doi călători care trebuie să urce în trenul nostru.

Că, supăraţi de întârzierile trenurilor din ţară, ameninţă cu tribunalul.

Întors în compartiment, explic situaţia colegului mai tânăr.

Aşteptăm câteva minute.

Se aude apropierea trenului.

Ies pe culoar şi ajung la uşă, în timp ce se aud frânele.

Privesc în lungul trenului sosit şi, într-un târziu, acolo, departe, dintr-un vagon din urmă, coboară cu greu doi călători.

Întâi, o femeie scundă, ajutată de cineva.

Nefiind peron, a trebuit ţinută de braţe până să atingă terasamentul.

Apoi, un bărbat coborât din vagon, ajută să coboare un ins bătrân şi infirm.

La urmă, câteva genţi şi geamantane.

Celălalt călător, care i-a ajutat, urcă grăbit în tren.

În timp ce cobor în trombă din vagon, acceleratul o şi ia din loc, prinzând viteză.

Cu paşi repezi, printre buruienile uscate şi bucăţile de rocă, mă apropii de destinaţia neprevăzută.

Ajung, explicându-le din mers, că totul este în ordine, înşfac două genţi şi un geamantan greu şi le transport, în viteză maximă, pe culoar.

Cobor şi revin, preluând celelalte bagaje, care ajung la destinaţie.

Cobor iarăşi, aşteptând pasagerii.

Nu departe, pe peronul dintre liniile 3 şi 4, aşteaptă impiegatul, nerăbdător şi el.

Prima ajunge doamna, scundă, căruntă şi vibrând de nervozitatea acumulată.

Vorbeşte continuu, proferând ameninţări la adresa ministerului şi a guvernului.

O ridic, ţinând-o de subsuori, până se prinde, cu ambele braţe, de mânerele vagonului.

O urmăresc, urcând treaptă cu treaptă, până sus, cu poşeta balansându-se pe latura dreaptă a corpului firav, bolnăvicios.

Soţul ei, încă are de făcut câţiva paşi până să ajungă la mine.

Ceva mai înalt decât soţia, cărunt şi el, aproape fără păr, cu o figură ascetică, se sprijină într-un baston, pentru a face paşii nesiguri şi rari ai mersului, într-un asemenea mediu sălbăticit.

Facem ambii, manevre complexe, pentru a-l urca spre soţie, într-un şuvoi de cuvinte critice.

Urc şi eu, privindu-l pe impiegat, chiar când dă semnalul de plecare, atât de aşteptat de toate părţile implicate.

Pe culoar, mă ofer să-i ajut la mutarea bagajelor într-un compartiment, dar, mi se răspunde că nu e nevoie, dânşii coborând nu peste multe staţii, la Luduş.

Aşa aflu, de la doamna-comandant de familie, că acolo trebuie să-i aştepte un taxi.

Mulţumit de rezultatul final, ajuns în compartiment, urmăresc peisajul înconjurător, nerăbdător să încep pescuitul.

Dar, uşa compartimentului se deschide şi, de pe culoar, doamna, cu lacrimi în ochi şi cu glasul vibrând de emoţie, îmi mulţumeşte pentru ajutorul nesperat.

Răspunsul meu, simplu, n-o mulţumeşte:

- Doamnă, toţi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, mai ales când am ajuns la o vârstă înaintată!

Aşa că, îmi întinde, cu palma puţin strânsă, o bancnotă de 10 lei, împăturită în trei.

Puţin surprins, îi explic, aproape didactic, precum unui elev, că am făcut-o pur uman, într-o situaţie dificilă pentru toate părţile.

La care, retrăgând palma cu răsplata, conchide creştineşte:

- Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi dea sănătate!

Răspunsul meu, prompt ca de obicei, miră lumea, cum a mirat-o şi pe dânsa:

- Mi-a dat sănătate, dar ea trebuie întreţinută cu responsabilitate şi perseverenţă!

Nu peste mult timp, trecând podul de peste Arieş, îmi iau rămas bun de la călătorul din compartiment şi, cu raniţa în spate şi undiţa în mâna dreaptă, mă retrag spre uşa vagonului.

Din spate, doamna îmi urează iarăşi "sănătate", în timp ce trenul frânează şi, când opreşte, cobor, luând-o "la trap" către Arieş.

Bruxelles,

19 septembrie 2015