#08 Legionarii?

de V. Umbreanu

Trenul IR Satu Mare - Bucureşti-Nord, surprinzător, soseşte la timp în staţie.

Cam câţi călători coboară, cam tot atâţia urcă.

În vagonul 2, la scara din faţă, urc ultimul.

Imediat, conductorul fluieră şi agită steguleţul.

Au trecut cele 2 minute de staţionare!

Ajung repede la al treilea compartiment, aproape gol, dar constat că îl ocupă o doamnă cu părul cărunt, cu riduri ale vârstei şi, poate, nu numai.

Salut şi exclam:

- Am locul 36!

Exact locul ocupat.

Nu prea dorea să se ridice, fiind cam greoaie, dar ocupa alt loc, nu cel de pe bilet.

Eliberat de bagaje, care ajung sus, iau loc şi, fiind în sensul de mers al trenului, privesc peisajele cunoscute.

Dealuri.

Câmpuri.

Localităţi.

Cimitire.

Când ajungem lângă Mureş, sunt atent la locurile de pescuit şi, văzându-le, mă şi închipuiesc acolo, atent la plută, la pescuitul clenilor în special, dar şi al somnilor.

Fiind aproape amiază, din nou este cald, dar, câteva ferestre de pe culoar fiind deschise, ne mai răcorim.

Iată în stânga, uzinele din Aiud, ceva mai revigorate, mai ales PREBET, îmi reamintesc perioada de început în profesiune, de acum peste 50 de ani.

Dar, la uşa compartimentului, se opresc doi călători, cu multe bagaje grele.

Unul excamă:

- Aici este!

Aşa au intrat, grăbiţi, agitaţi, într-o trombă personală, cu bule.

Cu cuvinte precipitate, explicative, din discuţia anterioară poate.

După ce au ocupat toate locurile libere de sus, cu bagajele enorme, ridicate doar de unul dintre ei, s-au aşezat şi am început să-i studiez.

Să-i studiez nu direct, ci tangeanţial, în toate orele petrecute împreună, până la capătul traseului.

Ambii călători, robuşti, cu membrele muşchiuloase, cu feţele masive, şi, tot la fel, păroase, cât cuprinde.

Cât cuprinde, mai ales la cel mai prudent, mai puţin vorbăreţ.

Să-l numesc, Ucenicul.

Voi explica aceasta, mai târziu.

Părul crescut liber, fără prea multă îngrijire, doar rareori, pieptănat cu degetele de la mâna stângă.

Perciunii stufoşi uneau părul de sus cu cel de jos, la care, barba, o întrecea pe a lui Karl Marx.

Buzele răsfrânte, dădeau impresia de ţuguială.

Nasul, rotund în vârf, cu osul septal coroiat puţin.

Ochii, în schimb, păreau cu pleoapele mijite, ca stând mereu la pândă.

Mai domol la vorbă şi în gesturi, pronunţa cuvintele cu o oarecare sfială.

Dar şi cu o intenţie de provocare interogativă, de reactivare a unor amintiri.

Celălalt, atletul, cu gesturi bruşte, intempestiv, cu obişnuinţa de a controla totul, răspândea, din câmpul său bioenergetic, valuri negative.

Să-l numesc Bosul, după mania de a domina.

Cu alură de luptător sau boxer sau rugbist, poate ceva mai tânăr, avea pilozitatea ţinută sub control.

Părul tuns rezonabil, semicărunt, îi dădea un aspect de respectabilitate.

Perciunii şi barba, coafate, îi întăreau impresia de conducător.

Privirea vie, dar cu globii oculari ce se mişcau, în mod reflex, într-o parte şi alta, îi descopereau o nervozitate maladivă.

Aşa a fost cu intrarea percipitată în compartiment.

Cu ridicarea bagajelor grele.

Cu dominarea conversaţiilor, în continuare.

Deşi, după intrarea în scenă a noilor actori, noi, ceilalţi călători tăcuţi, ne-am reluat stările, atmosfera n-a mai fost la fel.

Eu, am reluat trăirea celor 3 M, dar cu mai multe întreruperi, nedorite.

Ce înseamnă 3 M?

Reprezintă gustul "Mierii" dintr-o călătorie, vara.

Mierea soarelui şi a căldurii bunefăcătoare.

Mierea peisajului schimbător.

Mierea tăcerii introspective, externe şi interne.

Întreruperile survenite prin mişcările celor doi actori şi prin tonalitatea şi intensitatea intervenţiilor verbale.

Aşa, înregistrările făcute automat, au putut fi analizate şi, parţial, după selecţia din biocalculator, păstrate în depozit.

Aşa am aflat de venirea lor, din zona Sucevei, la o întâlnire "de taină" la Aiud.

Termenii istorici şi religioşi, puteau să se apropie de interesele lor, ca indivizi, dar, mai ales, ca grup.

Nume de cunoscuţi, din anturaj.

Termeni religioşi ca: mântuire, Dumnezeu, preoţi, sfinţi, creştinătate.

Dscuţii obositoare, de noapte, până târziu, după călătorii lungi.

Somn puţin.

Alte deplasări.

Telefoane mobile, utilizate frecvent.

Vor coborî la Bucureşti şi vor pleca la Piteşti.

Bosul începe o lectură dintr-un volum cu coperte albe, cu un titlu din care am reţinut doar "Christos Dumnezeu", cu majuscule.

Căldura, aproape sufocantă, le-a introdus o stare de panică.

Mai ales la Bos.

Deşi, pe culoar geamurile deschise răcoreau aerul, dintr-o dată, în compartiment, trecu la acţiune, să deschidă şi fereastra acestuia.

Din faţa mea şi a doamnei, care-şi făcu un paravan antisolar cu o revistă.

Năpustindu-se asupra mânerelor, cu agitaţia verbală necontrolată, începu să zgâlţâie, ca un nebun, fereastra.

Uimitor, toată forţa lui fizică, devenită nulă, i-a ridicat tensiunea, strigând înnebunit.

Că vrea să deschidă!

Că face infarct!

Cu orice preţ!

Chiar spărgând sticla geamului!

Cu opunerea, neputincioasă, a Ucenicului.

Deranjat, intervin:

- Nu suteţi singur în compartiment, să faceţi ce doriţi, fără să ţineţi cont de ceilalţi călători!

Intervenţia mea, paşnică, civilizată, l-a iritat şi mai mult, spre surpriza mea.

Fără să ţină cont de sfaturile temperate ale Ucenicului, m-a acuzat pentru intervenţie, aproape urlând.

Să-i dau eu aer condiţionat, dacă tot a plătit milioane de lei pentru clasa I!

Că sprijin stările de lucru ale politicilor guvernamentale, răbdând realitatea transporturilor pe căile ferate!

Neputând deschide, a fost convins de Ucenic, să se apeleze la un conductor.

Ceea ce s-a şi făcut.

Conductorul, la toate acuzaţiile proferate, calm, a răspuns că, ceea ce depinde de el, va face.

Încercând fereastra şi constatând blocarea ei, a plecat şi a revenit cu un fel de unealtă-daltă, cu care, după câteva mişcări profesioniste, a reuşit coborârea ferestrei cu câţiva centimetri, suficienţi pentru un curent de aer răcoritor.

Cei doi s-au aşezat pe locurile lor.

Dar Bosul a reînceput conversaţia cu Ucenicul, despre vinovăţia lui Iliescu, criminalul principal al realităţilor din România, părere susţinută vehement de către Ucenic.

Bosul, deşi de acord, concluziona că, dacă nu era Iliescu, venea altul în loc, dând acelaşi curs evenimentelor.

Exemple: Brucan, Roman.

Îmi amintesc acum că, vehement, ca semn de protest, va merge să doarmă noaptea în faţa Ministerului Transporturilor.

Au urmat minute şi ore mai liniştite, în care, întins pe două locuri, desculţ, alături de mine, a aţipit.

În timpul discuţiilor dintre cei doi, s-a pomenit, de câteva ori, de "Căpitanul", care, până la urmă s-a clarificat că era vorba de conducătorul legionarilor.

Au conversat şi pe şoptite, dar chiar zgomotul de rulaj al trenului, nu m-a făcut să fiu mai atent.

Privind peisajul din Transilvania mă simţeam într-o altă lume, decât a lor.

Şi totuşi, intrând în munţi, atenţia, tot fără vrere, a mai înregistrat un episod: la Predeal, ieşiţi pe culoar, Bosul i-a arătat Ucenicului, o vilă, care ar fi fost a unui legionar fruntaş.

Apoi, privitor la crucea de pe Caraiman.

Că ar fi fost transportată sus, bucată cu bucată, de legionari, trei la număr, unul fiind Trandafir.

Apoi, remarca Bosului privind peronul din Sinaia, unde legionarii l-au omorât pe Duca.

Coborând, pe înserat, pe Valea Prahovei, discuţia lor se referea la lumea modernă, fără omenie, fără credinţă şi fără respect, cum a fost vechea lume, dispărută.

Ciudat, pentru oameni cu credinţă, cum se considerau, apariţia în limbaj, ca nişte condimente nervoase, expresii cu jumătăţi de cuvinte din sexologia feminină.

Pe traseu, la vederea unor biserici, îşi fac cruce, pomenind de iertarea păcatelor.

Bosul a amintit de două ori de o lucrare trimisă unor foruri ecleziastice, care n-au răspuns de primirea ei, lucrare despre un studiu comparativ, perioada comunistă/perioada postdecembristă, privind euharistica.

Referitor la câţiva cunoscuţi, decedaţi, care au ajuns la ceruri, lângă Dumnezeu, vorbeau cu atâta siguranţă!

Abordând ortodoxia din est, au amintit de precaritatea unor activităţi religioase din Ucraina.

De asemenea, încântaţi, că românii i-au creştinat pe ruşi şi pe slavi, în general.

La fel explicaţiile Bosului, mai doct, cu privire la faptele de bine ale sfinţilor, care au ajutat cu bani şi alimente pe cei săraci, şi cu adăposturi şi spitale, pe cei bolnavi. Şi care sunt, sau ar trebui să fie, recunoscători.

S-au mai calmat, apropiindu-ne de capătul călătoriei, mai ales prin recuperarea întârzierii, care le permite să prindă legătura planificată.

Coborând în trombă, Bosul, adresându-se doamnei, cu care au conversat puţin, prin "Doamne-ajută!", aceasta le-a răspuns simplu, "La revedere!"

Legionarii?

Bucureşti

15-16 septembrie 2015