#07 Repezişul

de V. Umbreanu

De pe ţărmul înalt râul mi se desfăşoară înainte, cu braţe şi cu insule, cu repezişuri care răspândesc sclipiri sub cascada razelor verii.

Ici-colo, pietrişul invadat de plante se termină în nămoluri crăpate din cauza secetei.

Nisipul, ridicat de mici vârtejuri, se împrăştie în evantai.

Pe iarba prăfuită, raniţa desfăcută, în care se vede sticla cu apă.

Alături, pe pulovărul roşu, masa întinsă.

Mestec încet feliile dreptunghiulare de pâine şi slănină.

Tăiate metodic şi dispuse pe pungile de lapte.

Ca şi cele de ceapă.

Sarea, într-o cutie de chibrituri.

Alături, un drum de ţară, cu gropi şi praf.

Trece o căruţă încărcată cu fân.

Se desprind fire uscate pe crengile de salcie de lângă mine.

Sus, un bărbat colţuros şi încruntat, cu un flăcăiandru.

Caii trag cu vioiciune, dar tot primesc lovituri de bici, din când în când.

Alung muştele de deasupra bunătăţilor.

Mirosul de ierburi uscate şi de praf s-a estompat.

Urmăresc atelajul îndepărtându-se spre podul plutitor.

Se văd şi câţiva saci deasupra.

Mănânc cu poftă.

Jos, pe panta de pietriş, îmi stă undiţa.

Pluta, nemişcată de multe minute, tremură după o porţiune de ţărm prăbuşit.

E mijlocul după-amiezei, când moleşeala zilei îmi dă un început de somnolenţă.

Nici clenii nu se agită.

Mai sunt câteva ore până la ultima perioadă activă, înserarea.

Îmi scot pălăria de paie, udă de transpiraţie în interior şi o aşez alături.

Mă şterg cu batista.

Căldura toropeşte.

Apele curg într-o simfonie de sunete, care se repetă şi nu prea.

Nici o pasăre.

Pe păşunea de dincolo, o turmă de vite.

Rumegă.

Culcate şi în picioare, le văd cum mişcă din cozi şi din capete, sâcâite de muşte.

Iau ultimele bucăţi şi strâng pungile şi sarea.

Îmi stâmpăr setea şi leg şnurul raniţei.

Privesc spre plută.

Nici o schimbare.

Dar, în repezişul de mai jos de podul plutitor văd căruţa de mai înainte înaintând în viteză!

Birjarul, ridicat în picioare, în căruţa hurducăind pe pietriş, învârte biciul.

Şi urlând, şfichiuie caii!

Ţinând hăţurile cu cealaltă mână.

Băieţandrul, aşezat lângă saci, abia îşi ţine echilibrul.

Caii s-au oprit după primii metri.

Agitaţi lângă rudă.

Apa trecuse de roţi.

Alte lovituri şi strigăte!

Şi înjurături.

Caii s-au smucit şi-au mai tras căruţa câţiva paşi.

Dar nu pe linia îngustă a vadului ci mai la vale.

Repezişul izbea lateral.

Pietrişul instabil de sub picioarele cailor, luat de valuri, îi făcea să se afunde.

Ca şi căruţa îngreunată.

Ţăranul, înnebunit, trăgea de hăţuri în disperare, plesnind încontinuu animalele nevinovate.

Băiatul se ţinea de saci.

Caii, izbiţi şi de valuri, se zbăteau haotici, prinşi în capcana legăturilor.

Apar şi alţi spectatori.

Dinspre gară, în drum spre podul plutitor şi spre barcă, se grăbeau câţiva navetişti.

Unii o iau la fugă spre dezastrul iminent.

Pe celălalt mal, barcagiul şi câţiva tineri în slipuri strigau spre căruţaş şi-şi agitau braţele.

Şi ce trebuia să se întâmple s-a finalizat.

Valurile, tot mai înalte, lovind în atelajul scufundat, l-au răsturnat cu totul.

Într-o clipă apa a preluat controlul!

Cu roţile în sus, după o dispariţie de moment, căruţa plutea în mijlocul curentului.

Caii, în vârtejul creat, răsturnaţi şi ei, se zbăteau să iasă pe insula cea mai apropiată, dar legaţi fiind, căruţa îi târa la vale.

Fânul plutea în câteva grămezi, ca nişte plauri.

Sacii, la fel.

Băiatul, ieşit ca prin minune din cataractă, ajunse pe pietrişul unei insule.

Celălalt, era undeva sub fânul rămas sub căruţă.

Spectatorii, de-o parte şi de alta, într-un vacarm pe măsură, erau ca nişte marionete.

Urlau.

Zbierau.

Dădeau din mâini.

Fugeau pe maluri.

Dar nici unul n-a sărit în ajutor!

Ba mai mult, zărindu-mă în depărtare, mă strigau întruna.

Halal!

Totuşi, transa m-a preluat cât ai zice “peşte”.

Desprinderea ceasului de pe mână.

Aruncarea cizmelor.

Dezbrăcarea de pantaloni, cămaşă şi maieu.

Fuga pe panta prelungă.

Peste pista de pietriş.

Peste un braţ cu apă mai mică.

Peste o insuliţă cu ierburi şi răchite.

Năvălesc în torent şi prind căruţa.

O trag cu putere spre mal.

Scot proprietarul, buimăcit şi tuşind.

Dar, cu biciul în mână.

Valurile care se opun.

Caii care se zbat.

Copilul care plânge.

Spectatorii care comentează.

Apa tot mai mică.

Nisipul moale.

Căruţa, ca o sanie, cu roţile în sus, trasă la mal.

Caii s-au mai liniştit dar fornăiesc.

Cu biciul ridicat, nebunul se repede să-i pedepsească.

Îl prind de braţ şi-i smulg biciul.

O undă de alcool mă inundă.

Iată cauza relelor!

- Hai să punem căruţa pe roţi! îi strig ticălosului.

Parcă îmblânzit, mă ascultă.

Ne opintim şi o facem.

- Sacii, strigă agricultorul, şi mi-i arată îndepărtându-se.

- Hai după ei! îi răspund.

- Nu ştiu înota! replică beţivul.

- Nu-i adâncă apa, numai repede!

Şi, în câteva minute, recuperăm doi, pe altă insulă.

Ceilalţi au fost prinşi de echipa barcagiului.

- Pălăria! ţipă iarăşi, ca trezit din somn, coechipierul meu în ale salvării.

Da, pălăria lui de paie plutea departe, liberă şi fericită!

Că a scăpat de un asememea cap.

Consătenii nu conteneau să laude eficienţa salvatorului.

Se învârteau în jur.

Făceau aprecieri.

Repovesteau etapele.

Scenele şi actele piesei.

Simţeam admiraţia lor.

- Ajutaţi-l să poată pleca!

Parcă atât aşteptau, ca să poată interveni.

Un ordin.

Iată-i cum mângâie caii.

Desrăsucesc curelele.

Prind corect legăturile.

Scot căruţa pe insulă.

Aduc sacii.

Colectează partea de fân, scăpată din valuri.

- Ţi-am spus să nu bei? auzim, la un moment dat, apostrofarea băiatului către tatăl lui.

Acesta, spăşit, ruşinat parcă, trezit de-a binelea din beţie, îşi vedea de ajustarea atelajului, de pregătirea de plecare.

Fără să mai comenteze.

Fără să mai înjure.

Fără să mormăie.

- Du-te şi spune-i mulţam! îl îndemnă unul dintre navetişti.

- Dacă nu era dumnealui, ce făceai, mă?

Dar, “nou-născutul”, nici n-a întors capul spre mine.

Pierdut, dar încruntat, prinse caii de dârlogi.

Prin malul crăpat de arşiţă, peste covorul de ierburi, căruţa se urni spre drum.

Cu puţinul fân şi sacii cu cartofi.

Cu animalele liniştite.

Cu stăpânul fără pălărie.

Cu alaiul de gură-cască.

De-o parte şi de alta a Mureşului.

Cu băiatul care, la un moment dat, înainte de a lua o curbă spre pod, se întoarse şi-mi făcu un semn cu o mână.

Ca de salut.

Ca de mulţumesc.

Ca de mulţam!

Revin la undiţă.

Pluta tremură uşor în locul unde am

lăsat-o.

Sub o salcie scot slipul şi mă îmbrac cu celelalte veşminte.

Slipul îl spăl, îl storc şi-l depun într-un buzunar al raniţei.

Îmi pun ceasul pe mâna stângă.

După-amiaza lasă loc înserării.

Înham raniţa cu minciogul, iau undiţa şi-o pornesc la vale, pentru clenii care-mi aşteaptă momeala.

Totuşi, mă întorc şi privesc zona.

Care, mi-a devenit familiară.

De pe ţărmul înalt, râul mi se desfăşoară înainte, cu braţe şi cu insule, cu repezişuri care răspândesc sclipiri sub cascada razelor verii.

Unul dintre ele însă, cel mai mare, cu vadul de trecere, a intrat în istorie, în cea locală bineînţeles.

Şi eu, cel ales de hazard, să-i scriu cronica.

2001