#05 Cursa continuă

de V. Umbreanu

Câinele m-a urmărit chiar de lângă şosea.

M-a văzut când am coborât din basculă.

Când, cu raniţa în spate, cu răcitorul pe umărul stâng şi cu undiţele în mâna dreaptă, am trecut de şanţ şi am pornit spre râpă.

Cărarea urma ţărmul înalt al Mureşului, coborând şi urcând printre sălcii şi plopi.

Lătrând, s-a desprins de la umbra magaziei şi a pornit-o pe drum.

Pe drumul paralel cu deplasarea mea.

Nu era mare şi n-avea tovarăş.

De hârjoneală sau pază.

Petele negre pe blana albă îl arătau de departe.

La sediul fermei agricole, azi, nu se vedeau nici muncitori, nici paznici.

Malul era tot mai mic.

Iată insula alungită, năpădită de crengile aduse de viituri.

Trec mai departe secondat de solistul canid.

Din lanul de porumb îşi iau zborul, făcându-mă să tresar, doi fazani.

Zgomotul lor a redus la tăcere, temporar, lătrăturile.

Înaintez prin oaza de linişte, schimbând, dintr-o mână în alta, undiţele.

Urmez curba spre râpă şi ajung la drum, unde mă aşteaptă, aşezat, însoţitorul.

O ia din loc, gălăgios iarăşi, pe drumul lutos, întorcând capul.

Las ultimele sălcii în urmă şi mă opresc pe iarba cosită nu demult.

Mireasma jilavă mă face să respir profund.

Descarc bagajele şi privesc apa.

Susurul ei, printre crengile arborilor înecaţi, compune melodia pe care aş tot asculta-o.

În spate, soarele coboară lent spre orizont.

Câinele a dispărut.

Desfac raniţa şi-mi pregătesc undiţele.

Pe cea de plută, pentru a încerca, până se înserează, la cleni.

Pe cealaltă, cu greutate, pentru mreană şi somn, la noapte.

Îmi astâmpăr setea, strâng şi leg şnurul raniţei şi încep pescuitul.

Minutele trec în încordarea aşteptării.

Primul clean a ajuns în răcitor, lângă gheaţă.

Schimb locurile, atent doar la plută.

Tresar brusc!

Mă întorc spre drum, unde, câinele perseverent, lătrând din toate puterile, trece în fugă şi dispare.

Dispare, alergând spre clădirile fermei, cu acoperişurile vizibile lângă şosea.

Ce-l apucă?

Reintru în “atmosfera” pescuitului.

Oricât aştept şi schimb locurile, pluta nu se mai mişcă.

Lumina scade treptat.

Umbrele se tot alungesc.

Îşi fac apariţia ţânţarii.

Revin la bagaje.

Arunc momeala şi trag pluta lângă mal, lăsând băţul în iarbă.

Cobor sub ţărm şi-mi spăl mâinile şi faţa.

Mi-e foame.

Vreau să mănânc înainte de a se întuneca.

Îmbrac pulovărul negru, împotriva vampirilor.

Aşezat pe cositură, cu alimentele înainte, cu picioarele atârnând, privesc pluta, apoi râul, pe care se văd cercurile făcute de peştişori.

Un pescăruş albastru trece ca o săgeată, ţipând.

Imediat îi răspunde câinele, revenit în galop şi dispărând iarăşi spre şosea.

Îl urmăresc, oarecum amuzat de insistenţa lui, cum îl înghite înserarea.

Nerăbdarea îmi grăbeşte cina.

După înghiţiturile de apă, mă pregătesc pentru noapte.

Strâng câteva braţe de iarbă şi cobor sub ţărm.

La locul unde voi pescui în primele ore şi unde voi aţipi apoi, până în zori.

Nisipul uscat îmi permite un culcuş simplu, în pantă uşoară.

Dispun aşternutul vegetal.

Aduc şi bagajele.

Undiţa de plută o strâng şi o depozitez alături.

De sus răzbat iarăşi sunetele celui care trece în fugă.

Şi care se pierd în amurg.

Parcă îmi controlează prezenţa.

Din oră în oră aproape.

Se văd primele stele.

Aduc undiţa cu plumb şi îi încarc momeala, o coropişniţă, extrasă dintr-o nişă a cutiei.

Iau cuţitul de vânătoare din aluminiu, cu plăsele de corn de căprior şi urc până în zona cu sălcii.

Revin cu crăcanul şi ţăruşul pentru priponit undiţa.

Spăl mâinile şi mă şterg cu o cârpă.

Apoi, din buzunarul stâng al raniţei, scot tubul cu alifie antiţânţar şi-mi ung părţile expuse: gâtul, faţa, urechile şi palmele.

Pun alifia la loc, închid buzunarul şi mă aşez alături de bagaje.

Ţânţarii roiesc în jur dar nu îndrăznesc să atace.

Totuşi, desfac raniţa şi-mi iau fularul negru pe care mi-l înfăşor, pentru mai multă siguranţă.

Pun alături pelerina făcută sul, pentru când va fi răcoare.

Cerul senin şi aerul nemişcat sunt totuşi un spectacol.

Arunc plumbul în apa adâncă şi simt că se opreşte.

Cu undiţa în mâini, aştept semnele cunoscute.

Ale celui de la capătul firului.

Care să înhaţe momeala.

Cu aceeaşi răbdare aştept.

Dar şi nerăbdare!

Cu aceeaşi linişte.

Dar şi emoţie!

Ca în primii ani, ai copilăriei.

Timpul trece fără nici un eveniment.

Doar stelele licăresc în abisul de neatins.

Doar ţânţarii bâzâie împrejur.

Câte unul mai şi înţeapă, depăşind barajul chimic.

Lovesc aerul cu o palmă sau alta.

Se.aud iarăşi lătrăturile.

Acum, îndepărtate, din cauza malului înalt.

Dar prind ecourile care-mi parvin, din râpa de vizavi.

Aproape că le aştept.

Undiţa rămâne nemişcată.

Pot să o las pe crăcan.

Cu siguranţa ţăruşului pusă.

Întins pe spate, cu raniţa drept pernă, privesc cerul.

Şi umbra înaltă a râpei.

Luna n-a apărut.

În aşteptarea peştelui sau a oboselii, vânez de pe boltă orice mişcare.

Meteoriţi.

Avioane.

Sateliţi.

Sau gânduri.

Gânduri libere, complet libere.

Ţesătura lor mă descarcă de toate grijile.

Chiar când să adorm, aud chemarea paznicului grijuliu.

Care îşi face rondul.

Şi-mi dă de ştire.

Că totul este în ordine.

Cursa continuă.

Câinele în cursa cotinuă.

2001