#04 Mai bătrân

de V. Umbreanu

Sunt zile, când pescar fiind, te atrage o aceeaşi zonă.

Dacă prinzi peşte, mai vrei să prinzi.

Dacă nu prinzi, este în joc statutul tău de pescar.

Nu atât în ochii prietenilor şi cunoscuţilor cât în propriul clasament.

Aşa este şi acum.

Mă atrag locurile de lângă Aiud.

În săptămâna trecută, de două ori le-am vizitat şi, chiar dacă clenii prinşi mi-au încântat momentele şi apetitul, ca un magnet, sunt atras iarăşi.

Clenii scăpaţi?

Sau cei care, mai prudenţi, au ocolit mereu momeala?

Acceleratul de Iaşi - Timişoara mă transportă spre destinaţie.

De nerăbdare, nici nu trec pe culoarul vagonului, dar să intru într-un compartiment!

Nu.

Stau la un capăt.

Cu raniţa veche, la picioare.

Cu undiţa, rezemată într-un colţ.

Aceeaşi, de zeci de ani.

Legată cu sfoară groasă înspre capete, alături de minciogul grosolan, un băţ de arin cu inel de oţel, sudat într-un mâner, şi plasă de perdea.

Cu sacul în care, mascat, stă răcitorul portativ, cu cele 4 kg. de gheaţă.

Viteza trenului mă leagănă şi mă zdruncină.

Călătorii, în migraţie între vagoane, urcând şi coborând, se freacă de hainele-mi zdrenţăroase.

Privirea lacomă, absoarbe mereu părţi de peisaj.

Conductorul se opreşte şi întreabă politicos:

- Bilet ai, mă?

Zâmbesc discret şi fără să-i răspund, extrag biletele din buzunarul stâng al pantalonilor şi le întind.

Mă priveşte bănuitor, chiar acru, îşi plimbă privirea spre bagaje, mă analizează de jos în sus şi mă întreabă din nou:

- De ce mai scoţi bilete?

- Fă economie rândul viitor, oameni suntem, ne înţelegem, ai priceput?

Dau din cap.

Abia atunci mi le perforează.

Dă să treacă în următorul vagon, deschizând, în hărmălaia feroviară uşile, când îl reped cu o întrebare:

- Şi dacă vine controlul?

A auzit.

Se opreşte, cu ambele braţe reţinând uşile, întoarce uşor capul, privindu-mă cu subînţeles, şi scapă doar atât:

- Eh, controlul!

Apoi trece peste plăcile metalice mai departe.

Minutele se scurg în febra aşteptării.

Dincolo de Războieni, staţiile mici rămân în urmă, cu pâlcuri de călători aşteptând.

Ziua senină îmi pregăteşte o nouă sărbătoare.

Fiecare grup de celule, în aşteptare, dă întregului corp o vibraţie cunoscută.

Pe care o savurez în loc de prolog.

Sau de uvertură.

O sfârşeală plăcută parcă mă descarcă vertical, de toate reziduurile.

Chimice, fiziologice şi psihice.

Mă eliberează de stres.

Iată, în dreapta, spre munţi, groapa de gunoi a oraşului, fumegând.

Mai departe, micul raion cu blocuri, aproape de pădure.

Apoi, în stânga, grădina închisorii.

Cu gardul de papură, coafat cu sârmă ghimpată.

Ici-colo, deţinuţi.

Şi paza.

Apoi, case şi ateliere, în scrâşnetul roţilor frânate.

Cobor precipitat şi, de la început, grăbesc pasul pe lângă tren.

Mă încrucişez cu călătorii, depăşesc locomotiva şi, pe lângă un tren de marfă staţionat, mă îndrept spre bariera de la ieşirea din gară.

Un fluier undeva, în spate.

Apoi, cu viteză crescută, acceleratul mă depăşeşte şi rămân singur.

Singur cu gândurile.

Trec de barieră, traversez şoseaua spre Ciumbrud şi urmez drumul care mă duce la Mureş.

Printre terenuri agricole.

Cu oameni la muncă deja.

Iarba de pe margini are încă rouă.

Dar, încălzit de grabă şi nerăbdare, îmi ridic mânecile pulovărului.

Sălciile de pe malul râului se apropie.

Ca şi terasa Mureşului de pe celălalt mal, de la Sâncrai.

Se văd acoperişuri în vegetaţie.

Se aud glasuri.

Domină clădirea Şcolii ajutătoare de copii.

Mi-e cald.

Opresc, scot pulovărul şi-l fixez sub capacul raniţei, peste geaca pătată şi cârpită.

Pornesc din nou şi iată-mă la Mureş.

Din momentul acesta, lumea exterioară dispare.

Nu mai există oraşe şi sate.

Nu mai există semeni.

Nu mai există politică.

Doar interiorul zilei.

Cu apă.

Cu cleni.

Cu sălcii.

Cu raţe sălbatice.

Cu libelule.

Cu broaşte.

Cu şobolani de apă.

Concentrat asupra plutei.

Să nu ratez momentul mişcării.

Sau al înţepăturii.

Sau al recuperării.

Clenii se înmulţesc în interiorul răcitorului.

Schimb des locurile.

Atent la ramuri.

Şi la capcanele ţărmului.

Ştiu din experienţă, că, peste tot, pândeşte pericolul.

Dar astăzi toate contribuie la reuşită.

Apuc să şi mănânc, de două ori, până la trecerea amiezii.

Satul, de pe celălalt mal, a rămas mult în urmă.

Curba Mureşului, spre Rădeşti, este precedată de două repezişuri.

Mă dezbrac până la slip, leg hainele la raniţă, dar cu cizmele în picioare, trec apa prin primul vad.

Atent să nu lunec.

Sau să nu mă abat de la traseu.

Cu Mureşul nu-i de glumit!

Nivelul n-a trecut de brâu iar apa m-a răcorit.

Până diseară voi fi uscat.

Înapoi voi traversa fără slip.

Ajung dincolo, pe o limbă de pietriş, sub ţărmul înalt.

Mă eliberez de bagaje şi, pe rând, golesc apa din fiecare cizmă.

Le încalţ iarăşi, înham totul şi urc pe ţărm.

De-aici, în amonte, am o porţiune bună de pescuit, cu zeci de locuri în care mişună clenii.

Apa, nici limpede, nici prea murdară, este numai bună pentru pescuit.

Dovada, peştii din răcitor.

Şi gândacii de Colorado, tot mai puţini, din cutiile de chibrite.

Înainte!

Intrat în transa vânătorii, pe păşunea plină de flori, cu sălciile străjuind râul, cu glasurile dinspre sat abia ajungând până aici, cu norii cumuliformi navigând dinspre Apuseni, nu m-aş fi trezit până seara, când soarele, coborând spre apus, m-ar fi obligat la plecare.

Dar ceva a fisurat perfecţiunea.

Atenţia mea încordată.

Plăcerea pescuitului.

Ţipete!

Mai la vale.

În zona celuilalt repeziş.

Unde, se învârteau apele Mureşului într-o bulboană adâncă.

Ţipete şi înjurături!

Plescăituri în apă.

Fugă pe maluri.

Sărituri.

Şi iarăşi înjurături!

Ce era?

5-6 băieţi, sosiţi la baie, în ziua de vară, mai bine zis, de vacanţă pentru ei.

Cu hainele atârnate pe crengi, ca nişte resturi pe care Mureşul le lasă, martore, în viiturile sezoniere.

Hârjoneala lor brutală şi vulgară mă deranja.

Deşi până la locul distracţiei erau câteva sute de metri, parcă totul se petrecea alături.

Degeaba îmi puneam nepăsarea în funcţie.

Degeaba trecea timpul.

Totul se schimbase.

O nervozitate se instala în atenţie.

În aşteptare.

În reacţii.

Au început ratările.

Apoi, zeci de minute, pluta a rămas nemişcată.

În disperare de cauză, am luat chiar hotărârea să mă grăbesc până la ei.

Şi să le spun.

Şi să protestez.

Dar, oare, am cu cine să dialoghez?

Iată, valul cuvintelor vulgare, mai ales cele care apelează la “mamele lor”, mă izbesc într-un flux suburban.

Poate că m-aş fi hotărât să intervin, chiar cu riscul eşecului, dacă n-ar fi intevenit ceva, chiar acolo.

O linişte bruscă, de moment.

Cu exclamaţii.

Privesc într-acolo.

Îi văd agitaţi, dar în alt fel.

Câţiva înoată pe deasupra vâltorii.

Şi caută.

Caută parcă.

Caută parcă, înspre adânc.

Le aud glasurile.

Câteva.

Care cheamă.

Se simte în vibrarea vocilor o îngrijorare.

Caută.

Strigă.

Înoată în cerc, revenind, de pe un ţărm pe altul.

Ştiu!

Unul din băieţi a dispărut.

S-a înecat!

Acolo apa este foarte adâncă.

Pe mari porţiuni.

Cu arbori căzuţi în apă.

Cu crengile uscate, parcă cerşind ajutor.

M-a cuprins o încordare.

La început.

Apoi, o nesiguranţă.

Dar dacă, furişându-se, a plecat?

Nu mai pot pescui.

Stau locului şi pândesc de la distanţă.

Băieţii şi-au reluat jocul.

Parcă-s mai puţini.

Câţi au fost oare?

Înjurăturile reîncep!

Una se-aude clar, ca un blestem:

- Dă-l în ….!

Stau şi judec la cald, că la rece nu pot.

Cui i-a fost adresată?

Celui care a dispărut în adâncul apei?

În nebunia jocului de-a prinsa, mă străduiesc să-i număr.

După câteva minute, reuşesc.

Sunt patru.

Care contiuă să înoate, să sară, să urle.

Dar dacă au fost şase şi unul s-a înecat, unde-i celălalt?

Sau dacă nu, unde-s ceilalţi?

Nu trec multe minute şi adevărul iese la lumină.

Zona se animă.

Apar adulţii.

Bărbaţi şi femei.

Una din ele ţipă, strigând un nume.

Înotătorii, ca nişte apucaţi, nu renunţă.

Nici nu le dau atenţie noilor veniţi.

Până nişte bărbaţi dezbrăcaţi, trec la ei şi-i gonesc, înjurându-i.

Au nişte rude lungi, cu cârlige.

Bocetele unei femei, a mamei, continuă.

Şi strigătele ei, disperate.

Căutătorii se agită pe ambele maluri.

Dar Mureşul le zădărniceşte acţiunea.

Îi împinge la vale, îi respinge şi-şi ascunde prada.

Rufele de pe crengi au dispărut.

Malul înalt este plin de lume.

Orele trec şi oboseala îşi spune cuvântul.

Au încetat să caute.

Şi mulţimea s-a rărit.

Au mai rămas câteva persoane.

Şi dintre toate vociferările, numai disperarea se ridică, din când în când, într-un flux, parcă tot mai distanţat.

Disperarea mamei.

Ajunsă la un scâncet.

Neputincios.

În acest timp, oprit complet, n-am părăsit locul.

Nici n-am mai scos undiţa din apă.

Nici n-am mâncat.

Nici n-am gândit.

Smuls brusc din transa pescuitului, mi se părea că sunt treaz într-o altă lume.

Violentă şi rea.

Brutală şi agresivă.

În care, numai disperarea pare omenească.

Oare aceasta este lumea din care am păşit dimineaţa?

Voi recunoaşte vadul de trecere înapoi?

Şi drumul până la gară?

Peştii din răcitor, parcă nu i-am prins eu.

Soarele apune.

La locul întâmplării nu mai este nimeni.

Mă pregătesc de plecare.

Leg undiţa alături de minciog.

Iau raniţa în spate şi răcitorul pe-un umăr.

Şi pornesc să fac drumul, în sens invers, către casă.

Mai bătrân, cu mai mult decât o zi.

Cu mult mai mult decât o zi.

2001