#03 Laţul

de V. Umbreanu

Vara este pe sfârşite.

După o perioadă lungă de secetă, acum, în august, au căzut câteva ploi reci.

Apele Mureşului, crescute cu aproape un metru, fâşâie pe sub ramurile aplecate ale sălciilor.

Stau sub ţărmul înalt cu undiţa în mână.

Firul duce momeala până dincolo de mijlocul râului.

Apele gălbui sunt tăiate în două.

Se înserează.

Vitele, de pe păşunea celuilalt mal, se îndreaptă spre sat.

Lăstunii de ţărm săgetează pentru ultimele musculiţe.

Îmi schimb poziţia.

Picioarele amorţite mă obligă la aceasta.

Spre deosebire de alte dăţi, peştii nu găsesc momeala ore întregi.

Deja fac planuri pentru perioada următoare.

Mai stau un timp aici, în aşteptarea mrenelor, apoi, încerc mai la vale în locurile cu somni.

Cerul senin şi buletinul meteo sunt în consens.

Aşa că, în noaptea aceasta, n-am nevoie de colibă.

Pot pescui până rezist, apoi voi dormi undeva, sub cerul liber.

Stele apar, una după alta, pe boltă.

Las mica unealtă pe pietriş, îmi spăl mâinile şi dezleg şnurul raniţei, pentru a ajunge la sticla cu apă.

După câteva înghiţituri o pun la loc şi repet în sens invers operaţiunile.

Bâzâie primii ţânţari.

Îmi reiau poziţia dar şi în ora următoare undiţa rămâne nemişcată.

Gata!

Nu mai rămân aici.

Profit de puţina vizibilitate şi, cu toate bagajele, urc treptele săpate în mal.

Apoi calc prin mirişte până la drumul de ţară.

Cizmele se afundă puţin în noroi.

În dreapta, lanul de porumb, cu frunzele aproape uscate, foşneşte uşor.

În stânga, de după deal, luna îşi vesteşte apariţia.

Aureola, ca un nimb celest, înviorează natura.

Dinspre râu se aude un plescăit al primului răpitor.

Mă înviorez şi eu, brusc.

Poate că râmele, mari şi elastice, scoase din gunoaiele de lângă calea ferată, vor avea de-acum succes.

Grăbesc paşii.

Sirena unei locomotive diesel sfâşie liniştea.

Nodul important de cale ferată, mai aproape de 2 kilometri, este prezent frecvent prin sonorul activităţilor.

Şi lumina reflectoarelor îşi face simţită, până aici, puterea de răspândire.

Drumul coteşte la dreapta dar aleg, automat, cărarea prin lan.

Buruienile, crescute aproape cât plantele de cultură, formează, cu acestea, două ziduri prin care trec, tot automat, ca un robot.

Aici sunt în zona repezişului, care va izbi dealul şi va curge pe la poalele lui, prin aşa zisa râpă.

Acolo sunt somnii la ei acasă.

Acolo vreau să ajung.

Acolo voi sta cu undiţa în mâini, până mă va prinde somnul!

Poate chiar aşa voi păţi!

Au mai fost zori care m-au trezit în această poziţie.

Dar când undiţa mi-a smuls-o…

N-am terminat gândul.

Gândul amintirii.

Cu somnul de la Sâncraiul Aiudului.

Că m-am trezit într-o altă lume.

O ambuscadă!

Cineva mi-a prins un picior.

Piciorul drept.

Rememorez rapid.

Ultrarapid.

Treceam pe cărare.

Printre zidurile lanului.

Lanul de porumb.

Îndesit de buruieni.

Cu zgomotul repezişului.

Cu luna ieşind de după deal.

Cu urma lăsată de locomotivă.

Cu gândul la somnii de la râpă.

Când paşii călcau cărarea cunoscută.

Ştiută de ani de zile.

Chiar dacă ţărmul, în curba aceasta, plăteşte tribut.

Când cresc apele.

Şi inundă.

Şi erodează, adâncind golful.

Cu paşii înaintând grăbiţi.

Când stângul.

Când dreptul.

Şi stângul, sfârşindu-şi misiunea, o cedă dreptului.

Ca-ntr-o ştafetă.

Dar dreptul…

Iată-mă căzând!

Cu raniţa în spate.

Cu răcitorul pe umărul stâng, balansând lângă şold.

Cu beţele în mâna dreaptă.

Ridicate vertical în strâmtoarea din lan.

Fracţiuni de secundă.

Luat prin surprindere.

Am timp să gândesc!

Am timp să gândesc, totuşi.

Să călătoresc în timp.

În secundele anterioare.

Când, predând ştafeta dreptului, n-a mai avut cui.

Ieşind din formaţie, piciorul drept, nu-mi mai aparţine.

Şi atunci, cad.

Am timp să-mi feresc beţele.

Să cadă pe cărare.

Nelăsându-le libere.

Le ţin bine.

Am timp să-mi împing răcitorul în spate.

Să nu mă incomodeze în cădere.

Şi am timp să-mi comand muşchilor

să-mi ferească faţa.

Să nu cad cu faţa pe cărare.

Pentru dinţi.

Să nu muşte limba.

Şi pentru nas.

Să nu extind deviaţia de sept.

Spre dreapta.

De la căderile din copilărie.

Am căzut!

În sfârşit, am căzut.

Undiţele sunt intacte.

Răcitorul bălăbăne, lateral stânga.

Nasul, gura şi bărbia, intacte.

Doar genunchii mă dor.

Simt arsura juliturilor prin materialul pantalonilor.

Dar nu grav.

Nu grav, din cauza pământului relativ moale.

Piciorul stâng, liber.

În schimb, dreptul a rămas înţepenit.,

O forţă exterioară mi l-a reclamat şi acum ducem tratative.

Care pe care!

Trag de el fără folos.

Captiv, ce mai!

Încerc să mă relaxez.

Încerc să-l răsucesc.

Răspunde la comandă, dar tot captiv.

Undeva, deasupra labei, o forţă mecanică îl ţine.

Are nevoie de ajutor.

Las undiţele pe cărare.

Scot răcitorul de pe umăr şi-l împing în faţă.

Eliberez raniţa tot acolo.

Abia atunci, mă trag înapoi şi mă ridic în genunchi.

Surprins încă, dar curios, duc palmele în zona gleznei drepte şi descopăr sârma.

Descopăr sârma, strânsă în jurul ei.

Descopăr, prin extinderea cercetărilor, şi legarea ei de o tulpină de porumb.

Şi astfel, s-a făcut lumină.

S-a făcut lumină, în întunericul nopţii.

În întunericul surprizei.

Laţul!

Laţul.

2001