#02 Liceanca din autobuz

de V. Umbreanu

Aştept autobuzul în staţie.

Fiind oră de vârf, între schimbul 1 şi 2, mă pierd în mulţimea de muncitori.

Luna iunie a debutat cu zile aproape toride, întrerupte de câte-o aversă, cu grindină şi descărcări electrice, ca nişte plesnete.

Acum se mai văd urmele furtunii de ieri.

Crengile rupte şi pietrişul de pe marginea şoselei, au împânzit trotuarele.

Acoperişul ondulat, de deasupra noastră, atârnă într-o latură.

Lumea nervoasă, comentează întârzierea vehiculului.

Este aproape ora 3.

Bărbaţii înjură, înaintând pe şosea.

Automobilele îi ocolesc, claxonând puternic.

Căldura ne face să transpirăm şi tensiunea atinge apogeul când zărim autobuzul cu burduf, ieşind din curbă.

- Mama voastră de şoferi!

Omul de lângă mine, mic şi rotofei, mă ia

martor, arătând cu braţul, vehiculul care se apropie încet.

Constatăm că, fiind arhiplin, uşile de la mijloc nu s-au putut închide.

Pasagerii se ţin unii de alţii.

Cei de pe treaptă coboară primii, apoi alţii şi alţii.

Aşa le fac loc celor localnici, care sunt cu hainele ude şi în dezordine.

Apoi ne bulucim, cu toţii, în interior.

Printr-un culoar strâmt, pilotez în prima treime, unde predomină elevii de liceu.

Mă ţin de o bară cu o mână iar în cealaltă, am lângă corp, servieta.

Suntem lipiţi, unul de celălalt, tineri şi adulţi, bărbaţi şi fete.

Ochelarii de soare îmi alunecă pe nas în jos şi fac mişcări cu braţul să-i menţin pe loc.

Transpiraţia mi se opreşte în sprâncene, pe când pârâiaşul principal, curge pe axa spatelui, gâdilându-mă.

Motorul ambalat la maximum, trage cu greu încărcătura şi la curbe, pendulăm în masă.

Zgomotul este amplificat de discuţii.

Se aud înjurături din nou.

Şi râsete.

În faţă, am lipită complet de mine o liceancă.

Uniforma umedă o simt ca o zonă mai răcoroasă.

Părul îmi gâdilă faţa.

Deşi aerul fierbinte şi îmbâcsit de gazele de eşapament mă supune la eforturi de respiraţie, simt o undă plăcută de parfum.

Când oprim la Poarta 3 a combinatului, din cauza celor care coboară, reuşesc să mă dezlipesc de cei din jur.

Liceanca, şi ea atârnată de bară cu un braţ, ajunge mai în faţă.

Când pornim din nou, cu opintirile cunoscute de toţi navetiştii, un ins aproape chel, cam tuciuriu, se întoarce spre mine, cu un zâmbet lasciv pe faţă şi cu gura căscată de admiraţie.

Apoi, cu o mişcare a capului, mi-o arată pe tânăra liceancă.

Şi trage cu ochiul.

Apreciativ.

Şi admirativ.

Luându-mă martor, la descoperirea sa.

Fără să-mi schimb poziţia capului şi nici impasibilitatea feţei, îi răspund prompt, dar politicos:

- Unde ajungem dacă ne vom trage toţi cu ochiul?

Vai, ce neinspirată replică!

În nepotrivit moment.

Printr-o transformare fulgerătoare, veselul pasager, a devenit o fiară.

A devenit o fiară, în toată regula.

Spre surpriza mea şi a celorlalţi companioni de călătorie.

De navetă zilnică.

Fruntea s-a ridat instantaneu.

Din cauza muşchilor contractaţi.

Sprâncenele, coborâte peste orbite, umbreau mai mult întunecimea ochilor.

A ochilor care scăpărau văpăi funeste, văpăi negre.

De ameninţare.

De luptă.

Gura, eliberată de orice constrângere, scuipa printre dinţii metalici, înjurătură după înjurătură.

Braţele, fără să mai atingă barele de sus, mi se mişcau înainte, în puţinul spaţiu, ca nişte labe cu gheare.

Călătorii s-au retras radiar, sub ameninţarea bătăii iminente.

Umerii fetei se cutremurau de groază, dinainte.

Ochii celor din jur căutau, speriaţi, când la mine, când la cel dezlănţuit.

Pumnii strânşi se apropiau şi se depărtau, într-un dans haotic.

Zgomotul motorului nu se mai auzea.

Orice discuţie încetase.

Doar rolul solistului intempestiv ocupa scena mobilă.

Încordat, ca un arc de oţel, nu fac nici o mişcare.

Nici de retragere, nici de atac.

Ochelarii rezistau eroic pe nasul transpirat.

Totuşi, o roşeaţă nouă simţeam cum îmi invadează faţa.

Ca o avangardă a forţei, ieşite din adânc.

Din cazemată.

Din instinctul ancestral de apărare.

Secundele păreau minute sau ore.

Ne apropiam de următoarea staţie, cea de la Poarta 1 şi aşteptam calm urmarea.

Care va fi oare?

Eram pregătit pentru orice.

Animalul din mine, îşi avea zbârlită coama de pe spinare.

Coama cu păr aspru, sârmos, poate chiar cu ţepi otrăvitori.

Îmi venea să zâmbesc, chiar!

Cred că zâmbeam cu tot interiorul, poate că am scăpat zâmbetul şi în afară, pe buze, că spectacolul a ajuns la paroxism.

Cu înjurături învechite de-acum, dar cu jeturi de salivă.

Pe faţă, pe ochelari.

Cu faţa schimonosită, ca la o maimuţă.

Cu braţele vânjoase, la care numai ventuzele lipseau, ca să pară de caracatiţă.

Şi tropăiala picioarelor, pe pardoseală.

Autobuzul opreşte în staţie, brusc.

Cu toţii se apleacă în faţă dar braţul meu, bine fixat, ca şi tălpile adezive, mă ţin locului, ca o stană de piatră.

Aproape să cadă, cel ofensat, se echilibrează şi grăbindu-se să coboare, cu o voce şuierătoare îmi face propunerea de coborâre:

- Dacă eşti bărbat, coboară cu mine!

La care, în sfârşit, îi dau replica potrivită:

- Dacă eşti bărbat, vino la Miliţie!

Uşa se închide.

Autobuzul porneşte mai departe.

Saltimbancul, fuge alături şi se schimonoseşte furios.

Pasagerii îşi revin şi încep să comenteze.

De pe locul de lângă uşă, o fostă colegă de gimnaziu, pe care o recunosc abia acum, coborât din nou în lumea civilizată, mi se adresează, prevenindu-mă:

- E fratele secretarului de partid din combinat!

Fără să-i răspund, pentru că nici nu aveam ce, îmi studiam dispariţia apărătorului natural, odată cu coama.

Din faţă, în sfârşit, liceanca se întoarce spre mine, cu ochii în lacrimi, şoptind abia auzit:

- Vă mulţumesc.

2002